Reprezentanți de seamă ai neo-isihasmului aghiorit

Bătrânul Varnava Aghiovasiliatis (+1905) a fost un minunat lucrător al Rugăciunii minții. Privegheri de toată săvârșea adeseori și numai cu Doamne Iisuse. Un nevoitor încă mai avântat era Gheronda Natanail. În sfaturile sale adresate unui monah isihast viețuitor în singurătate, între alte lucruri însemnate, îi scria: ”Când lucrează Rugăciunea, vin lacrimile, bucuria, mișcarea și înnoirea inimii. Dar să nu le dai însemnătate, pentru nimic în lume, nici să le disprețuiești, ci cu simplitate zi Rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase…, căci Dumnezeu este luminare… Când stai la Rugăciune, iar mintea îți fuge și nu te poți ruga, ridică-te de la locul tău și să nu te mâhnești că nu poți face Rugăciunea, ci să ai bucurie. Și dacă iarăși duhul cel viclean te leagă și nu poți face deloc Rugăciune, fă altă lucrare duhovnicească, și dacă nu poți face nici aceasta, atunci fă slujire trupească, și să fii cu luare aminte asupra ta însuți și niciodată în neorânduială, totdeauna bucuros, nu mâhnit, pentru că toți sfinții cu blândețea au înaintat întru cele duhovnicești. Citește și urmează precum ți-am spus și ziua va trece pe nesimțite”.

Chilie în Karyes. Foto: Vlad Ciule

Un mare nevoitor a fost și Părintele duhovnicesc al cunoscutului duhovnic Savvás Mikraghianitul (+1908), anume Gheronda Ilarion Gurtzís (+1864), care de mic era nevoitor, încă de când se afla în patria sa, Georgia. În Sfântul Munte a viețuit la mănăstirile Iviron și Dionisiu și apoi în pustia athonită. Multe peșteri i-au slujit drept locuință. Adăpa stâncile cu lacrimile sale și păstra o tăcere desăvârșită. Era supus multor atacuri demonice, însă acestea îl lăsau neatins. Rugăciunea lui săvârșea minuni. Îndelungatele lui postiri îl lăsau pe jumătate mort. Iubea mult isihia și rugăciunea neîncetată și cu binecuvântarea duhovnicului, un răstimp îndelungat s-a nevoit ca zăvorât. La bătrânețe folosea lanțuri ca să stea în picioare la privegherile cele de multe ore. Cuvintele sale dinaintea morții au fost: ”Slavă lui Dumnezeu! Am dorit moarte martirică, dar Domnul nu m-a învrednicit de aceasta. Mi-a trimis însă boală, care poate fi mai mult decât martiriul, dacă o rabzi cu răbdare și credință în voia dumnezeiască”. La dezgropare, oasele lui răspândeau bună mireasmă.

Cuviosul Antipa cel din Moldova (+1882), de tânăr avea experiențe dumnezeiești la rugăciune și astfel a hotărât să devină monah, după ce mai întâi a trecut prin multe și mari ispite. La sfaturile sfinților Părinți duhovnicești și prin multe osteneli de nevoință a cultivat sistematic Rugăciunea minții. A trăit vreme de trei ani în Mănăstirea Esfigmenou, iar apoi s-a retras în cea mai adâncă pustie. Avea o dragoste aparte către Maica Domnului, ca de fel toți isihaștii. Râvna lui era întotdeauna cumpătată. A ținut tipicul athonit în toată viața sa, chiar și când se afla departe de iubitul său Munte Athos. Rod al trezviei sale era și o dulceață a sufletului pe care o avea totdeauna, după cum ne spune și Avva Isaac Sirul despre marii nevoitori. Iubea însingurarea, isihia, tăcerea și rugăciunea, și le-a păstrat pe acestea chiar și în răstimpul cât a viețuit la un metoc athonit din lume. Hotărârile și călătoriile și le pregătea cu cea mai mare nevoință și rugăciune. Ajungând la Mănăstirea Varlaam s-a dăruit întru totul iubitei sale Rugăciuni. Rugăciunea lui neîntreruptă era însoțită de lacrimi grele și fierbinți. Smerenia, osândirea de sine, răbdarea, lipsa de răutate îl împodobeau și îl umpleau de har. Singura lui avuție era o icoană athonită a Maicii Domnului. A plecat din această viață rugându-se Născătoarei de Dumnezeu.

Cunoscutul nevoitor al Athosului, Hagi Gheorghi Capadocianul (+1886), de mic copil a iubit cu toată inima nevoința și rugăciunea, precum și pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care mult l-a ajutat. În Sfântul Munte a venit prima oară la Mănăstirea Grigoriu. Mai târziu s-a dus la Schitul Kavsokaliviilor, punându-se sub ascultarea și învățătura experimentată a compatriotului său, duhovnicul Neofit (+1860), care i-a dat canon să viețuiască lângă peștera Cuviosului Nifon. Apoi s-au dus la Kerasiá și au rânduit post aspru, de mulți ani și continuu, numai cu mâncare fără ulei. Tăcerea, ascultarea, flămânzirea, rugăciunea, smerenia, dragostea, erau virtuțile care îl împodobeau. Pentru a se evita vorbirea în deșert din obștea sa, când erau cu toții împreună la vreo slujire oarecare, spunea Rugăciunea cu glas tare. Viețuiau permanent după rânduiala Păresimilor. Fericita întristare era modul lor de a fi. Dragostea lui față de toți i-a ajutat pe mulți. Medicamente îi erau doar Dumnezeieștile Taine. Nespălarea, hainele murdare și cârpite ascundeau o inimă curată, care iubea trezvia. A adormit întru Domnul după ce s-a împărtășit cu Preacuratele Taine.

Fericitul Părinte Hariton Duhovnicul (+1906) s-a făcut monah la Meteore, apoi s-a dus în Muntele Sinai, după care a viețuit în pustia Sfântului Munte. Dormea puțin și doar șezând în strană, mânca o dată în zi, iar ulei doar sâmbăta și duminica. Locurile lui iubite erau peșterile Sfinților din zona Kavsokaliviilor. Era un isihast tăcut, iubitor de isihie, înfrânat, smerit și iubitor de învățătură, cercetător și imitator al Sfinților, alcătuitor de cântări și sinaxare. Scria: ”Iubește privegherea, postirea, lacrimile, rugăciunile și psalmodia, studiul Scripturilor, să ai cuget smerit și blând, respinge uraganul patimilor, să nu te biruie invidia, nici neînfrânarea cea de suflet nimicitoare”. Războiul patimii era biruit prin chemarea Maicii Domnului. Rar ieșea din chilia sa, și asta doar spre sfârșitul vieții. Având neîncetat pomenirea morții și pomenirea lui Dumnezeu, a plecat în călătoria cea fără întoarcere către Ceruri, așa după cum scrie, rugându-se.

Gheronda Daniil Katunakiotul cel din Smirna (+1929) avea ca preaiubite pilde de nevoință pe cuvioșii Ioan Scărarul și Isaac Sirul, precum și pe Părinții Colivari. După ce a viețuit o vreme la mănăstirea Sfântului Pantelimon și apoi la Vatoped, s-a mutat la prea dulcea Katunakia, unde s-a predat pe sine nevoinței, studiului duhovnicesc și rugăciunii. Sărăcia i s-a preschimbat în bogăție, iar isihia în prietenă și prilej de bucurie duhovnicească. Isihia cea din afară i-a devenit și isihie lăuntrică și își cultiva țarina cea bună a inimii prin Rugăciunea lui Iisus, care îl umplea de veselie duhovnicească. Corespondența lui cu personalități și scriitori cu viață sfântă scot la iveală fără doar și poate dumnezeiasca luminare și harul, discernământul și înțelepciunea, precum vedem, de pildă, din epistola sa către un monah căruia îi vorbește despre Rugăciunea minții. Aici se vădește experiența și cunoașterea pe care o avea ca părinte duhovnicesc, faptul că dobândise Rugăciunea minții, precum și discernământul și harisma străvederii.

Bătrânul Calinic Isihastul

Bătrânul Calinic Isihastul Katunakiotul, cel din Atena (+1930), iubea cu deosebire Filocalia Sfințiților Părinți Niptici. Iubea mult, și el, isihia, însingurarea, nevoința, tăcerea și Rugăciunea, precum, de altfel, toți isihaștii. Postirea, înfrânarea, privegherea, osteneala, lacrimile – toate acestea nu erau vorbe în vânt, nici simple idei, ci fapte și trăiri vii, după cum spune Avva Talasie: ”mintea înfrânată, templu al Duhului Sfânt”. Simplitatea, smerenia și bunătatea erau virtuțile care îl împodobeau. Marea lui nevoință cea de bunăvoie a atins culmea prin desăvârșita zăvorâre în chilie vreme de mai bine de patru decenii. Închiderea de sine nu a avut alt scop decât mai buna lucrare a Rugăciunii lui Iisus. Lipsa de grijă, lipsa iscodirii celor lumești, străpungerea inimii, puțina vorbire sau tăcerea desăvârșită însoțeau rugăciunea lui de foc. Luminat, cu foarte mult discernământ, iubitor de frați, plin de har, Gheronda Calinic s-a învrednicit de vederea Luminii taborice, iar ucenicii lui îl vedeau uneori strălucind în Lumină. I-a combătut pe ereticii onomatolatri și a fost un adevărat învățător al nevoinței minții. Ultima lui zi pământească a fost 6 august, strălucitul praznic al Schimbării la Față sau Paștele isihaștilor, cum mai este socotit.

Egumenul Gavriil Dionisiatul

Egumenul Gavriil Dionisiatul (+1983) zicea despre monahul Isaac (+1932), cel din mănăstirea sa: ”Era un om al simplității, al rigorii în nevoință și al evlaviei, tăcut și netulburat de nimic… pildă tuturor părinților. Prea evlaviosul monah Lazăr (+1974), din aceeași mănăstire, scria despre acesta, din vremea când se nevoiau împreună la Kathisma Sfinților Apostoli: «Când săvârșeam slujba utreniei noi doi vreme de două ore și jumătate cu Doamne Iisuse, abia dacă apuca să zică unul sau două metaniere cu glas domol cu Rugăciunea la fiecare nod: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-ne. Deja de la al treilea metanier i se înfierbânta inima de dumnezeiasca dragoste și râvnă și nu se mai putea înfrâna să zică cu glas lin, ci striga fiecare cuvânt cu râvna de foc și cu dragoste, ca și cum L-ar fi avut înaintea lui pe Hristos Însuși și L-ar fi rugat, strâns agățat de picioarele Lui…». Nopțile le petrecea plângând pentru păcatele sale și ale întregii lumi. Totdeauna grabnic râvnitor în slujirea sa, la slujbe, la canonul personal, spre a se face arătat că există și în mănăstirile de obște isihaști care se nevoiesc tainic și cu bărbăție”.

Bătrânul Gavriil cel din Karulia (+1968) era un aspru nevoitor din Karulia, om al pocăinței adânci, al avântului și luptei duhovnicești. Mare iubitor al studiului Părinților nevoitori, dușman al lenevirii, vultur zburând la mari înălțimi, după cuvântul Sfântului Efrem Sirul, ca unul ce era lipsit de orice avere, iubitor al isihiei, înțelept isihast, un preaslăvit nevoitor lipsit de slavă, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul. Aspru cu sine, postitor, dornic să viețuiască departe de lume, ca o vrabie singuratică. Pe cărările abrupte ale Karuliei el nu umpla, ci era ca și cum ar fi zburat, puțin la trup, rugător, aplecat totdeauna asupra sa, lipsit de curiozitate, cu luare aminte la liniștea și curăția lăuntrică în frumoasa isihie a pustiei, care este născătoare și hrănitoare de sfinți. Pustnic al stâncilor, între cer și pământ, după cum însuși spunea despre sine. Vizitatorilor săi, în loc să le vorbească, le citea ceva din Filocalia. Moartea o aștepta cu bucurie. S-a împărtășit și s-a odihnit cu pace întru Domnul. Era un monah temerar.

Bătrânul Filaret din Karoulia

Puțin mai jos de arena de nevoință a Bătrânului Gavriil locuia un alt atlet viteaz al lui Hristos, un constantinopolitan, care a fost întâi-stătător la Stavronikita, anume Gheronda Filaret (+1962), care făcea și pe nebunul întru Hristos ca să se smerească. Neînsemnatul și sărăcăciosul lui loc de nevoință îl considera un adevărat palat. Chilia lui amintea mai mult a mormânt. Se lăsase cu totul în mâinile lui Dumnezeu, neîngrijindu-se de cele pământești. Disprețuirea oamenilor o socotea laudă. Nu se preocupa decât de curăția minții. Era, după cum îi arată și numele, un adevărat prieten al virtuții, Filaret. Iubea și el foarte mult pe Maica Domnului. Lăcrima la psalmodii, iar pe psalți îi considera ca pe niște îngeri. Toată viața i-a fost o rugăciune neîncetată. Rugăciunea îi devenise una cu răsuflarea. A adormit cu bucurie întru Domnul, după ce mai înainte a ascultat Cuvine-se cu adevărat cântat de părinții daniilei.