Politica sfinților

Pr. Vasilios Kalliakmanis

,,Toți cei care doresc să influențeze alți oameni fac politică, iar unii ca aceștia sunt oameni politici. A face politică înseamnă a încerca să organizezi și să administrezi orașul[i] așa cum crezi de cuviință. Iar sfinții sunt oameni care fac politică. Niciodată nu am crezut că sfinții ar putea separa credința de rațiune”. Asta spunea în 1994 bizantinologul englez Steven Runciman (1903-2000), într-un interviu acordat jurnaliștilor Hrísa Arápoglou și Lambriní Thomás pentru postul ET3, interviu în care ilustrului profesor i s-a cerul să comenteze faptul că, în Bizanț, foarte mulți sfinți se implicau în disputele politice.

În continuare, Runciman pune în balanță caracterul tainic al Bisericii Ortodoxe, față de Romano – Catolicism și Protestantism, care vor să clasifice totul din punct de vedere juridic și să explice totul logic. El spune: ,,Din moment ce încerci să explici totul, nu faci decât să distrugi efectiv ceea ce ar fi trebuit să constituie intuiția omenească, cea care pune în legătură intelectul cu sfinții și cu perceperea lui Dumnezeu”.

Cele spuse de bizantinologul englez ne uimesc, par lucruri paradoxale și, în mod firesc, naște întrebarea justă: ce legătură poate exista între sfințenie și politică? Sau, cum se pot amesteca sfinții în politică? Implicit, de aici se nasc și alte întrebări: Cineva care nu este gata să slujească poporul cu duh de dreptate și devotament, și, mai mult, să jertfească, dacă va fi nevoie, funcția, averea, slava, aprecierea din partea celorlalți, precum și propriul interes pentru binele comun, adică ,,binele urbei”, poate unul ca acesta să facă politică?

De-a lungul vremii, sfinții Bisericii au fost mereu gata să renunțe la confortul lor, gata mereu să-și ,,ardă colibă”, să-și ia desaga în spinare și să plece mai departe, să meargă împotriva curentului, și, dacă e nevoie, să mărturisească cu viața lor dreapta credință. Iar perseverența în credința aceasta nu avea drept scop interesul personal sau mântuirea personală, ci  asigurarea libertății duhovnicești și mântuirii în Hristos pentru toți membri Bisericii. Iar atunci când oamenii nu înțelegeau comportamentul lor ciudat, se prefăceau a fi ,,nebuni” ori ,,înșelați”.

La 13 ianuarie, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Maxim Kavsokalivitul, care a viețuit la Sfântul Munte în secolul al XIV-lea. Viața sa i-a impresionat pe contemporani săi, pentru că și el a fost unul dintre cei numiți ,,nebuni pentru Hristos”. A ajuns până la curtea imperială din Constantinopol, unde a vorbit cu mult curaj în fața împăratului, dar a și fost vizitat de doi basilei, Ioan al VI-lea Cantacuzino și Ioan al VIII-lea Paleologul, cărora le-a și prezis războiul civil care îi va dezbina (1347-1352). Sfântul Maxim nu viețuia foarte mult într-un loc, ci ,,se muta dintr-un loc în altul, și, acolo unde ajungea, își ridica o colibă mică din crengi, în care să încapă doar el, și, după o oarecare vreme, îi dădea foc și pleca în altă parte iar acolo ridica altă colibă. Nu a avut niciodată nimic al lui, nici sapă, nici săpăligă, nici traistă, nici scaun, nici masă, nici vas pentru apă, ori făină, sau untdelemn ori pâine, ori vin, și nimic din ceea ce este nevoie în viața omului, ci, ca un duh fără trup a trecut prin această viață”. El s-a învrednicit de harisma deosebirii duhurilor, și învăța că, cel care se lasă influențat de duhul înșelării, se înfurie și se supără, nu cunoaște deloc ce este smerenia, nici frângerea inimii adevărată și nici lacrimile, ,,ci mereu se laudă cu izbânzile sale, se mândrește, și, fără reținere și frică de Dumnezeu, se dedă patimilor”. Dimpotrivă, cel care este pătruns de Harul lui Dumnezeu, își stăpânește mintea, este atent și smerit, are suflet cucernic și ochi blânzi și plini de lacrimi. ,,Cât timp harul îl umbrește, sufletul lui se domolește, iar harul îl mângâie iar el își amintește de Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos și de iubirea Lui de oameni nemărginită. Despre cum putem face o legătură între viața Sfântului Maxim Kavsokalivitul și oamenii politici din zilele noastre, îl vom lăsa pe binevoitorul cititor să cugete, trăgând singur concluziile care derivă de aici.

[i] În limba greacă, cuvintele ,,politică” și ,,politician”, etimologic, provin din cuvântul πόλις-pólis = oraș. Prin urmare, exercitarea politicii, atributul politicianului din vremea aceea, însemna, în primul rând, administrarea orașului în interesul cetățenilor.