Râvna lui Ilie şi dreptele cărări ale Botezătorului Ioan

“Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.”

***

Sfântul Antonie cel Mare, frescă de Ioan Popa, Măn. Afteia, Alba

Acest tropar al Sfântului Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie), Părintele călugărilor, este revelator nu doar pentru lumea monastică, ci pentru spiritualitatea ortodoxă în general.

Pe de-o parte, profetul Ilie şi Ioan Botezătorul sunt – conform celor mai vechi documente monastice (precum Viaţa cuviosului Pahomie cel Mare) – primele imagini sau prototipuri ale călugărilor: precum primii călugări, şi aceştia au trăit în pustie un timp, amândoi au trăit în feciorie şi rugăciune, şi amândoi sunt numiţi „înger în trup”, „înger pământesc şi om ceresc”.

Pe de altă parte, acest tropar vorbeşte despre alte calităţi ale celor doi înainte-mergători : râvna, pentru Ilie, şi „dreptele cărări”, pentru Ioan Botezătorul.

Râvna lui Ilie

Proorocul Ilie, basorelief egiptean, sec. VI, Dumbarton Oaks Collection

“Orice aţi face, lucraţi din toata inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” (Coloseni 3, 23). Iar Atanasie cel Mare spune: “Zicea Antonie că nevoitorul trebuie să înveţe din vieţuirea marelui Ilie să-şi vadă pururea ca într-o oglindă viaţa lui” (Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, VII), referindu-se la cuvântul lui Ilie: “Viu este Dumnezeu înaintea căruia mă voi înfăţişa azi” (III Regi 18, 15), înţeles în accentuarea lui azi – a nu măsura timpul trecut, ci a pune pururea început, a se sili în fiecare zi (şi în fiecare clipă) să se înfăţişeze aşa cum trebuie lui Dumnezeu, cu inimă curată şi gata să asculte de voia Lui şi de nimeni altul. Şi, în altă parte: “Să ne fie întâi de toate sârguinţa comună a tuturor, ca din cele ce le-am început să nu dăm înapoi, nici să descurajăm în osteneli, nici să zicem: «Ne nevoim de multă vreme». Ci mai degrabă să ne sporim râvna, ca şi când am începe în fiecare zi.” (Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, XVI) – relaţia «Ilie – râvnă – a pune pururea început». Patima opusă acestei virtuţi a râvnei (sârguinţei) ar fi moleşeala. Se cade din râvnă în moleşeală: când măsori cele ce ai făcut, cele ce ai lăsat etc.; când măsori timpul ostenelilor tale; când te lauzi; când te încrezi în tine însuţi (Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, XVI-XIX).

Dreptele cărări ale Botezătorului Ioan

Sfântul Ioan Botezătorul, frescă de Sorin Efros, Schitul Icoana, Gorj

“Cărările drepte” ale Înaintemergătorului Domnului nu se referă în primul rând la viaţa lui ascetică în pustie (pentru care e numit înger în trup, şi e pictat în icoane cu aripi îngereşti). „Dreptele cărări” ne trimit mai degrabă la „calea dreaptă” sau „calea vieţii”, expresie care apare în toată literatura veche (în opoziţie cu „calea morţii”), şi care se referă la viaţa în Hristos, în curăţia sufletului şi a inimii. Acestea sunt în fapt cele ce-i fac şi pe unii şi pe Botezător „îngeri pământeşti şi oameni cereşti”. Şi abia după aceea urmează celelalte: „învăţătorul fecioriei” – care este mai mult decât “o naivă necunoaştere a vieţii omeneşti fireşti şi întru tot normale”: este o întreagă înţelepciune ca dar al harului (Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe) –, şi  „cumpăna desăvârşită a înfrânării”. Mai ales în privinţa cumpătării, a echilibrului, a dreptei socoteli, Antonie e un exemplu ce nu poate fi trecut sub tăcere. Când a ieşit din mormânt, după aproape douăzeci de ani de nevoinţe, cei ce l-au privit “s-au minunat văzând trupul lui având aceeaşi înfăţişare, nici umflat de nemişcare, nici subţiat de posturi şi de lupta cu demonii. Era la fel cum îl ştiau şi înainte de retragere. Iar sufletul arăta aceeaşi curăţie în purtări. Nici închis în sine, din înfrânare, nici revărsându-se din plăcere, nici stăpânit de râs, nici copleşit de tristeţe; nu s-a tulburat văzând mulţimea, nici nu s-a veselit văzându-se primit cu bucurie de atâta lume. Ci era întreg egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată şi statornicit în ceea ce e propriu firii.” (Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, XIV).

Sursa: apostolia.eu