Praznicul Schimbării la Față în viața monahului aghiorit

Proigumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Arhimandritul Emilianos, vorbește despre însemnătatea praznicului Schimbării la Față în viața monahului aghiorit.

***

De secole, în fiecare an, în ajunul praznicului Schimbării la Față, mai mulți monahi pleacă de la Marea Lavră cu animale de povară încărcate cu provizii, învelitori, veșminte, vase și cărți liturgice și urcă către ,,Muntele cel Sfânt” al Atonului, care se află la 2033 metri, deasupra norilor, unde se găsește un mic paraclis al Schimbării la Față a Domnului. Acolo, în ziua următoare, vor face priveghere mare de toată noaptea, așa cum se face la toate mănăstirile de la Sfântul Munte.

Urcând încet, încet, precum apostolii cu Iisus odinioară, pe ,,muntele înalt” (Matei 17, 1),  cântă imnuri ale înainte prăznuirii în ritmul dangătelor clopotelor de la gâtul catârilor: ,,Veniți să ne suim cu Iisus pe muntele cel sfânt…” [1]. Pe cale, monahi din diferite părți ale Sfântului Munte, dar și pelerini de toate neamurile se alătură lor, toată această suită asemănându-se evreilor de altădată care, împreună cu prozeliții, se adunau din toate părțile Palestinei pentru a merge să sărbătorească în ,,casa Domnului” din Sion: ,,Şi s-a veselit toată obştea lui Iuda şi preoţii şi leviţii, toată adunarea şi străinii care veniseră din ţara lui Israel şi locuiau în Iuda” (II Cronici 30, 25). ,, Că acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului” (Psalm 121, 4).

,,Muntele cel Sfânt”, Athonul, care, când se înveșmântează în straie albe de zăpadă, când reflectă razele soarelui ori nu se poate zări din pricina norilor, a fost hărăzit să devină ,,Muntele Luminii”, pentru că vechiul cuvânt ,,aithón” înseamnă roșiatic, luminos, strălucitor. Vârful cel înalt al Atonului reprezintă ceva cu totul special pentru toți monahii aghioriți. Ei văd acest munte ca pe un ax central care unește cerul cu pământul, ca pe un turn prin care rugăciunile lor urcă la cer, ca pe ,,așternutul picioarelor Domnului”(Psalm 109, 1), locaș ales al Maicii Domnului ,,Pantanassa”, Maica Luminii. Numeroase icoane o înfățișează pe Maica Domnului în ceruri, deasupra vârfului acoperit de zăpadă al Atonului, întinzându-și peste lume omoforul, Sfântul Acoperământ al rugăciunii ei. Tot acolo, după o tradiție veche, monahii urcă din când în când, ca într-un pelerinaj, ca să se roage mai aproape de cer, ca să primească de la Dumnezeu vreo ,,veste” în clipele de cumpănă din viața lor.

Acolo, în secolul al X-lea, în ziua Schimbării la Față, ctitorul Mănăstirii Iviron, Cuviosul Eftimie, a văzut lumina lui Dumnezeu strălucind în chip de foc în timp ce liturghisea: ,,Dintr-o dată, o lumină nestăvilită ne-a orbit pe toți și pământul s-a zguduit și toți au căzut la pământ. Doar fericitul Eftimie, ca un stâlp de foc a rămas neclintit în fața Jertfelnicului”[2].

Patru secole mai târziu, Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kavsokalivitul, într-o aură de lumină și de miresme dumnezeiești, ținând în brațele sale pe Domnul, l-a binecuvântat pe cuvios umplându-l de dumnezeiască bucurie[3]. Tot acolo, la câteva secole de la evenimentele acestea, care rămăseseră necunoscute, gheron Iosif (+1959), marele ascet și părintele adevărat al renașterii de astăzi a tradiției rugăciunii minții la Sfântul Munte, l-a întâlnit pe tovarășul său de nevoință, gheronda Arsenie (+1983), și a început lupta cea aspră a nevoinței pe muntele Atonului. Iar de pe vârful acestui munte, într-o zi, când îl cuprinsese deznădejdea, o rază de lumină s-a prăvălit din înalt și i-a pătruns în inimă. Și, de atunci, precum odinioară pe Tabor, mintea lui nu a încetat să rămână unită cu Iisus în inima sa[4].

Există, de asemenea, o istorie conform căreia șapte asceți viețuiesc pe vârful muntelui, goi, neștiuți de nimeni, ducând astfel, mai departe, de-a lungul secolelor, din generație în generație, tradiția tainică a ascezei și a theoriei, a vederii lui Dumnezeu. Mit sau adevăr, această istorisire arată exact locul central pe care îl ocupă ,,Muntele cel Sfânt” în conștiința și în viața aghioriților. De aceea, micul paraclis al Schimbării la Față de pe Athos și impunătoarea cruce de metal ce se găsește pe stânca îngustă, au o valoare simbolică deosebită și arată, ca două semne, unul îndreptat către cer iar celălalt către lumea de jos, cele două caracteristici ale comunității monahale, care înseamnă trăirea Crucii, participarea neîntreruptă și de bună voie la Pătimirile Domnului, fiind, în același timp, calea îndumnezeirii, o viață în lumina slavei eshatologice, pe care a descoperit-o Hristos, pentru o clipă, apostolilor săi, pe muntele Tabor.

Așa după cum Domnul a urcat pe munte ca să se roage (Luca 9, 28), luând cu Sine doar pe trei dintre ucenicii săi, la fel și monahii, părăsind cele lumești, trăiesc pe Athos în ,,isihie și rugăciune”, trăiesc aici și acum în lumina Schimbării la față. Pentru aceștia, Atosul este Taborul de odinioară, preînchipuire a Împărăției Cerurilor.

Către sfârșitul Imperiului Bizantin, atunci când Sfântul Grigorie Palama, aghiorit și susținător al învățăturii despre dumnezeiasca lumină necreată s-a luptat cu umaniștii pentru apărarea isihaștilor și pentru sprijinirea învățăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului – adică a participării reale a acestuia la viața lui Dumnezeu prin intermediul harului necreat – tema Schimbării la Față și a naturii luminii de pe Tabor s-a aflat în centrul disputei. În toate scrierile lor, Sfântul Grigorie și cei ce gândeau asemenea lui, fac nenumărate referiri la acest eveniment dumnezeiesc și arată că Schimbarea la Față a Domnului, ca preînchipuire a propriei noastre îndumnezeiri, este, prin excelență, sărbătoarea monahismului, praznicul Sfântului Munte[5]. Timp de mulți ani, Sfântul Grigorie viețuise la poalele Atonului, la Marea Lavră iar mai apoi, ca isihast, la chilia Sfântului Sava aflată sus, pe munte[6]. Pentru acesta, ca și pentru fiecare monah aghiorit contemporan, Atosul se identifică cu Taborul și cu fiecare ,,munte al lui Dumnezeu”, acolo unde El s-a descoperit oamenilor. Pentru aceștia, Atonul este și muntele Sion, și muntele Sinai, și muntele Carmel, muntele Măslinilor dar și muntele Golgotei. Este asemănător tuturor ,,munților sfinți” unde Domnul ,,locuiește întru sfinții săi” (Psalm 150, 1) și în ,,dumnezeiască adunare” (Psalm 81, 1), asemenea muntelui Olimp din Bitinia, de unde au venit primii aghioriți, cu munții Látros și Gános, cu muntele Sfântului Auxentie, și cu toate centrele monahale cunoscute din Asia Mică, cu toți munții sfinți ai Greciei, și, în sfârșit, trebuie văzut în paralel cu muntele Olimp, sălașul celor 12 zei din mitologia antică. Se înrudește cu stâncile sfinte ale Meteorelor – acolo unde, pe cea mai înaltă stâncă, se găsește Mănăstirea Schimbării la Față – cu munții Peloponezului, ai Macedoniei, cu Carpații, cu munții din Serbia și Armenia, cu vechiul Ararat și cu Munții Caucaz, cu munții Rusiei și cu ,,Sfântul Munte cel Mic” al Sfântului Serafim din pădurea Sarovului. Cu Monte Cassino al Sfântului Benedict, cu Muntele lui Mercurie – adevărat turn de strajă al asceților din Calabria – și cu toți munții sfinți din Apusul ortodox. Așadar, Atosul se identifică cu toți acești munți care au devenit Tabor, pentru monahii din toate veacurile care ,,se strămută acolo asemenea păsărilor” (Psalm 10, 1).

În această noapte, în paraclisul cel mic unde nu încap decât câțiva oameni – în timp ce ceilalți încearcă să se încălzească la focul ce va arde tot timpul afară – vocile psalților vor fi trâmbițele Bisericii, care vestesc lumii lumina cea veșnică.

[1] 5 august – prima stihiră a Vecerniei

[2] Viața Cuviosului Eftimie Iviritul, Marele Sinaxar, 13 mai, Ediția a V-a, p. 335.

[3] Viața Sfântului Maxim Kavsokalivitul, (Editura F. Halkin, Analecta Bollandiana, 54 (1936) p. 78-79).

[4] Iosif Monahul, Gheron Iosif Isihastul, Edit. To Perivóli tis Panaghías, Tesalonic, 1983, p. 24.

[5] Două mănăstiri atonite au hramul Schimbării la Față, Cutlumuș și Pantocrator.

[6] Sfântul Filotei, ,,Slujbă de laudă la Sfântul Grigorie Palama”.