Pururea fecioria Maicii Domnului

Prof. Gheorghios Mantzaridis

Preasfânta a fost om, s-a născut din oameni și a trăit ca și ceilalți oameni. Însă, cu toate acestea, ea nu s-a lăsat atrasă de răul care domnește în lume. Ea a învins păcatul și a pus capăt răului. Această izbândă a înfăptuit-o prin smerenie desăvârșită și dragoste absolută, căci acestea două întregesc fecioria cea adevărată.

Preasfânta nu este doar fecioară, ea este Fecioara. Și, mai exact, Pururea-Fecioara. Sfântul Grigorie de Nyssa vede în chipul fiecărei fecioare sfârșitul tiraniei morții. Și, într-adevăr, moartea, care este moștenită de la strămoși la urmașii lor își află sfârșitul în trupul lui Hristos dar și al Fecioarei. Astfel, trupul fecioresc devine sfârșit al morții care a început de la primul om și a ajuns la acesta. Hristos, Fiul Fecioarei, care nu are urmaș după trup, este făptura cea nouă.

Fecioria, ca simplă realitate biologică, nu are nici o importanță teologică ori soteriologică. Fecioria Maicii Domnului nu este doar biologică ci este o realitate psiho-somatică universală. Este realitatea raportării depline și universale la Dumnezeu. Este ethosul ei. Fecioara nu posedă nimic pentru ea însăși. Nu posedă nimic de la nimeni, ci oferă tot ce are și se oferă pe ea însăși, în întregime, lui Dumnezeu: ,,Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Astfel se desăvârșește fecioria. Altfel, ea nu are nici o valoare deosebită. De altfel, și Eva, care a condus lumea la cădere, era fecioară. Fecioară fiind a primit sfatul șarpelui și a dat naștere neascultării și morții. Preasfânta, însă, având încredere deplină și ascultare față de Dumnezeu, a dat naștere lui Hristos Cel care a adus în lume mântuirea și renașterea făpturii.

Maica Domnului Odighitria, Bizanț, circa 1380

Făptura cea nouă pe care Preasfânta o introduce în lume, se înfăptuiește prin coincidența antitezelor. Tot ceea ce s-a întâmplat până atunci, ca intervenție extraordinară a lui Dumnezeu în istorie, ca minune, adică, se regăsește în persoana Fecioarei Maria, ca făptură nouă și istorie totodată. Fecioria este perfect compatibilă cu maternitatea. Întreruperea succesiunii morții coincide cu începutul apariției vieții: ,,Căci aceasta este maică și fecioară și înnoitoarea făpturii”

În această coincidență a antitezelor, în punctul cel mai de sus se află colaborarea omului în lucrarea de mântuire. Fecioria, ca jertfă universală a omului adusă lui Dumnezeu, ca moarte desăvârșită pentru cele omenești, se încheie cu jertfa deplină a lui Dumnezeu pentru om, prin dumnezeiasca Întrupare. Astfel, Preasfânta se face început al făpturii celei noi și îndrumătorul desăvârșirii duhovnicești. ,,Căci aceasta este început sfânt și îndrumătorul oamenilor către Dumnezeu”. Ea primește cea dintâi plinătatea harului lui Dumnezeu și îl face pe acesta participativ pentru fiecare după măsura curățeniei sale sufletești. O minunată descriere a persoanei și a vieții Maicii Domnului, ca model de desăvârșire duhovnicească, ne-a lăsat Sfântul Grigorie Palama într-o omilie la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Preasfânta este așezată mai presus decât puterile îngerești. Ea este ,,mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare decât serafimii”. Măreția pe care o cunoaște firea omenească în persoana Maicii Domnului depășește măreția întregii creații. Astfel putem înțelege și salutul ei pe care îl întâlnim în Theotokarion: ,,Bucură-te, ceea ce ești Dumnezeu după Dumnezeu și a doua după Sfânta Treime”. La această măreție a Maicii Domnului ia parte fiecare om care trăiește după modelul ei.

Măreția omului se întemeiază pe crearea lui ,,după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”. Însă, această măreție a omului care a întunecat ,,chipul” și a pierdut ,,asemănarea”, se poate recâștiga prin conștientizarea și recunoașterea căderii sale. Această josnicie nu constă doar în omiterea datoriilor sale față de Dumnezeu. Există și atunci când omul răspunde pe deplin dumnezeieștii chemări: ,,Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).