Sfântul Neofit Zăvorâtul – 3. Harisma teologiei și adormirea Cuviosului Neofit

Scrie însuși Cuviosul Neofit despre tinerețile sale: „Când mi s-a arătat Dumnezeiasca lumină din ceruri pentru a mă desparte de deșertăciunea acestei vieți și pentru a îndrepta pașii mei „pe cărări drepte” și în calea păcii vieții monahicești, am plecat pe ascuns de la părinții mei și cei șapte frați, băieți și fete, și am ajuns la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Hrisostom, unde mi s-a întâmplat să aud proorocia care spunea: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul și toate celelalte”. Foarte mult m-am bucurat să aud acestea, deoarece era pentru prima dată [când le auzeam]. Cu toate că aveam 18 ani, eram cu totul analfabet. Și atât de mult m-au surprins aceste cuvinte, încât sufletul meu le-a îndrăgit foarte mult și spuneam că aș vrea să citesc și să ascult în fiecare zi astfel de cuvinte, cu toate că nu înțelegeam semnificația profundă a acestora, în afară de „La început Dumnezeu a creat” și „Dumnezeu a văzut că este bine”.

Nu am spus nimănui de această întâmplare minunată, ci am ascuns-o în adâncul inimii mele. Atunci când conducerea mănăstirii m-a pus să lucrez în vie, a fost cu voia lui Dumnezeu și a mea cu siguranță să iau câteva lecții, atâtea cât să îmi permită să învăț slujba pe care trebuie să o facă  călugării în cursul unei zile. Harul lui Dumnezeu, însă, mi-a dat mai mult decât atât și așa am învățat pe de rost toată Psaltirea. Dumnezeu, cu harul și cu bunăvoirea Lui, S-a arătat din nou, m-a scos din viața și zgomotul obștesc la limanul tăcerii și isihiei, și găsind vreme și având mereu în minte cuvintele pe care le-am auzit, mai mult decât din orice carte, căutam proorocia aceea pe care, după ce am găsit-o, am învățat-o pe de rost. Și nu numai versetele cu referire la facerea lumii în șase zile, dar și despre Rai și încălcarea legii, despre potop și până la Avraam, prietenul al lui Dumnezeu.

Am citit și descrierea despre „Hexaimeron” a Sfântului Ioan Hrisostom, însă doream să citesc și scrierile Sfântului Vasile cel Mare, dar nu aveam unde să le găsesc. Și au trecut astfel 37 de ani și având nevoie de mai multă liniște, m-am mutat la Noul Sion, cerând insistent scrierile marelui Vasile la Mănăstirile din Pafos și Arsinois. Eram foarte supărat deoarece nu le găseam. Dar când am ajuns în vremea postului negru, mintea mea a început să se învârtă în jurul teoriei despre facerea cea în șase zile și îmi veneau în gură nenumărate cuvinte. După câteva zile mă împingea gândul să îndrăznesc să scriu ceva în legătură cu acestea. Eu însă consideram o prostie și o bătaie de joc a minții mele să îndrăznesc să spun ceva ce îmi era cu neputință. Gândul dinăuntru insista însă și mă împingea, zicându-mi să vorbesc chiar și pe scurt despre acestea. Dar pentru că n-am îndrăznit să vorbesc, nici gândul nu înceta să mă supere, și atunci, ca o modalitate de eschivare, am luat hârtie pentru a scrie cinci, șase cuvinte și așa am scăpat de marea silire a cugetului. Când am început, cuvântul nu se oprea deloc, dar nici eu nu am lăsat „penița” până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, am terminat prima cuvântare. Dar atunci, pentru a doua m-a împins „dorința interioară”, însă fiindu-mi teamă de această întreprindere, cu lacrimi fierbinți ceream dumnezeiasca bunăvoire, să nu-mi lase mintea mea să fie înșelată în privința adevărului Scripturii insuflate de Dumnezeu, ci să mă lumineze cu același har cu care și marele Moise a vorbit. În timpul nopții am avut o „vedenie”: am primit o carte veche în care exista o parte nescrisă și acolo am început să scriu despre cele șase zile ale facerii. Și în timp ce scriam, fără să văd în ce fel, cineva a adus o altă carte mare și prea frumoasă, a pus-o în dreapta mea, iar pe carte o lumânare aprinsă. Când am văzut-o am spus că această carte este a Teologului, iar când o să termin, am să o citesc. Când m-am trezit, am înțeles că această vedenie însemna că Harul lui Dumnezeu  avea să mă învețe în lucrarea mea și nu era o înșelătorie a diavolului”.

Cuviosul Neofit Zăvorâtul, pictură de Haralambos Epaminonda

Astfel, Cuviosul Neofit a continuat să scrie despre Facere, luminat și condus de Prea Sfântul Duh, „ca și Marele Moise luminat fiind”. La cererea ucenicului lui, Ieromonahul Isaia, Cuviosul Neofit s-a apucat să scrie erminii la Psalmi, deși niciodată nu citise alte scrieri ermineutice ale Sfinților Părinți pe această temă. […] Într-adevăr, interpretarea Psaltirei este atât de interesantă și plină de Duh Sfânt, încât îl face pe cititor să rămână uimit.

Trebuie să menționăm și marea evlavie și dragostea caldă pe care a avut-o către Preacurata Fecioară de Dumnezeu Născătoare. Multe elogii și rugăciuni a scris pentru Sfânta Cruce și Maica Domnului pe care, la nevoi, cea dintâi o chema, fiind ocrotitoarea lui și a peșterii sale. Inima lui curată era plină de dragoste la auzul Maicii Domnului, bucuria întregii lumi.

„Bucură-te, de Dumnezeu dăruită, Doamnă, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, cu Preacinstita Cruce a Fiului Tău, turn de tărie și zid neclintit al peșterii mele acesteia, a viclenilor văzuţi şi nevăzuţi duşmani răsturnare şi cădere.
Mă bucur și eu, Preacurată de Dumnezeu dăruită Stăpână, măririle tale văzând şi dumnezeiasca ta bunătate abia înţelegând, Maică Fecioară.
Cum mă voi ruşina, nevestind puterea ta, Doamnă? Căci ne-ai robit inimile, precum spunea Solomon în Cântările lui”

O importanță deosebită a arătat pentru crearea și îmbogățirea bibliotecii mănăstirii și pentru învățăceii lui […]. Interpret practic atât al Sfintei Scripturi cât și al textelor patristice, a convins generația de atunci, care era însetată de cunoaștere, și s-a făcut izvor de vie mângâiere acelei generații încercate.

Având zel cât nu se poate spune și ținere de minte luminată, Cuviosul Neofit a condus cu rânduială strictă întreaga comunitate și nu și-a pierdut din vedere îndatoririle sale duhovnicești nici la adânci bătrâneți.

Petrecând 55 de ani în preaiubita lui peșteră, a simțit că vremea sa pe această lume a ajuns la sfârșit. Ca un părinte iubitor, a început să-și pregătească ucenicii duhovnicești, sprijinindu-i și povățuindu-i pe calea binecuvântatei vieți monahale și a sfintei zăvorâri.

Și-a scris al doilea și ultimul testament, îndemnându-i pe ucenicii lui să se iubească unii pe alții și să respecte rugăciunea rânduită ziua și noaptea. L-a numit succesor pe Ieromonahul Isaia și i-a îndemnat pe toți la ascultare [față de el]. Toți urmașii lui, egumeni ai Sfintei Peșteri, urmau să fie „zăvorâți”: după alegere și hirotonie, aceștia urmau să se zăvorască, după ce se vor pregăti dinainte, dar aveau îndatorire să se preocupe și de viața duhovnicească a fraților și să nu neglijeze învățătura lor.

Cel care cade în păcat trupesc și nu mărturisește drept, să fie îndepărtat: „iubită-i este lui Dumnezeu pustia curată și nelocuită, iar nu lumea cea necurată”.

Peștera zăvorâtă nu trebuie să fie călcată de picior de femeie. Posturile să fie ținute cu acrivie, iar nedobândirea de averi să domnească în sfânta peșteră. Monahii să evite orice confort, precum și contactele lor cu oamenii și mai ales cu rudele lor. […] Peștera nu este chilie obișnuită, de aceea unii din cei care au vrut să stea acolo nu au reușit, căci de la Dumnezeu și Stăpânul, peștera a primit-o ca pe un talant. […] Cuviosul Neofit a proorocit faptul că peștera va deveni loc de pelerinaj și podoabă a Bisericii. […]

După ce a rânduit omenește tot ce a considerat de cuviință pentru mântuirea fraților, a lăsat mănăstirea și pe fiii săi duhovnicești în grija lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Preasfintei Cruci. […]

Ajungând la vârsta de 85 de ani, era gata, pregătit, și aștepta chemarea spre cer. A petrecut 60 de ani zăvorât, a luptat greu și a ieșit biruitor. Vedenia de la începuturile zăvorârii s-a arătat a fi adevărată. […] Inima lui sălta, dorind întâlnirea „față către față” cu Preaiubitul Hristos, după 67 de ani de viață monahală dură. Niciodată nu a dat înapoi, a îndurat „arșița zilei și greutatea nopții” fără să se plângă.

Înștiințat fiind de ziua când va trece la cele veșnice, căuta cu privirea înainte, spre locul de întâlnire cu Mirele. […] Ucenicilor le-a cerut să nu-l plângă fără măsură, pentru că moartea este un lucru firesc, iar după înmormântare, să-i ascundă moaștele în mormântul săpat de el însuși în peretele peșterii, iar mormântul să se zidească, iar deasupra lui să se zugrăvească, pentru a se pierde cunoștința locului în care a fost înmormântat. […]

Sosind ziua cea dorită, 12 aprilie 1219, Domnul l-a chemat pe iubitul Său nevoitor aproape de El. Preacuviosul nostru Părinte a mers la cer „credincios până la moarte”, luând cununa vieții. Sfintele lui moaște au rămas ascunse, așa după cum i-a fost dorința, fără să se cunoască locul lor. Au trecut sute de ani și nimeni nu mai știa unde se găsește mormântul.

În ziua de 27 septembrie a anului 1750, un monah din mănăstire a observat o gaură în peretele peșterii. Ispitindu-se, a săpat noaptea în perete și a găsit placa de pe mormânt. Voind să o ridice, o putere dumnezeiască l-a aruncat la pământ. După ce și-a revenit, a alergat la egumenul Atanasie și i-a spus toate cele petrecute. Starețul împreună cu monahii au mers și au ridicat placa, iar locul a fost inundat de o mireasmă preabună, găsind sfintele moaște ale cuviosului Părinte. Luându-le, le-au dus în procesiune și cu tămâieri până în biserică, unde se află până astăzi, izvorând mir și făcând minuni celor care vin să se închine cu credință.

Mănăstirea Cuviosului Neofit a fost ridicată la rang de stavropighie, prăznuirea Sfântului făcându-se de două ori pe an: 24 ianuarie, ziua minunii scăpării lui de la căderea în prăpastie, și 28 septembrie, ziua când s-au găsit sfintele sale moaște, nefăcându-se pomenirea zilei când a trecut la cele veșnice deoarece cade în perioada Postului Mare.

Pentru rugăciunile Cuviosului Neofit Zăvorâtul, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește și ne mântuiește pe noi! Amin.

Partea întâi, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=38635

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=38612

Sursa: Gheronda Iosif, Άγιος Νεόφυτος ο Έγκλειστος (Sfântul Neofit Zăvorâtul), ed. Sfintei Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1998.