Cancerul. Cum poate ajuta boala în viața duhovnicească – 4

Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

Medicina nu trebuie să-l vadă pe om ca pe o mașină, unidimensional, izolându-l în limitele creatului și al morții, îndepărtându-L pe Dumnezeu, acolo unde, alături de El, viața și moartea își pierd adversitatea dramatică și cele două pot fi puse în legătură una cu alta. Astfel, tragismul spectrului morții se estompează și apare posibilitatea abordării ei pozitive. Creștinul nu trebuie neapărat să aștepte pasiv moartea, ci poate s-o accepte în mod voit și să-și diminueze astfel frica. Așa după cum moartea trupească poate să slujească vieții duhovnicești, tot astfel și boala trupească, cancerul, poate să slujească sănătății duhovnicești[7].

Este o invitație și o provocare, o luptă în arena vieții: merită din plin să luptăm pentru a obține victoria. Cel ce luptă, chiar dacă va fi învins de moarte, poate câștiga viața veșnică. Cel ce luptă este un atlet în arena vieții și nu un sărman fatalist, mic și leneș. Spune Sfântul Diadoh al Foticeii: ,,Cel ce rabdă suferința trupească timp îndelungat fără să crâcnească, unul ca acesta va fi primit în Împărăție asemenea marilor mucenici”. Vedem, iată, o cu totul altă dimensiune a suferinței trupești. Cel ce se află imobilizat la pat, cel neajutorat, cel ce suferă, nu este condamnat dinainte, răbdarea sa fără să crâcnească poate să îl facă mare, să îl așeze în rândul marilor mucenici. Dacă boala trupească va ajuta la vindecarea unei boli trupești, atunci minunea s-a împlinit. Să nu trecem cu vederea și această importantă dimensiune.

Biserica susține jertfa de sine altruistă și este împotriva sinuciderii egoiste, pentru a avea ,,sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”. Nu ne este permis să ne luăm nici propria viață și nici să luăm viața altcuiva.

După cum spunea foarte frumos cineva, ,,a trăi fără perspectiva vieții înseamnă dependența de cele pământești, negarea veșniciei și respingerea binefacerii pentru suflet a dimensiunii evenimentului morții. Încercarea de a salva viața cu orice preț  constituie expresia nevoii de nemurire a oamenilor, dar atunci când aceasta se limitează doar la nivel biologic, nu este decât dovada puținei credințe și a dependenței de cele pământești. După cum nu avem dreptul să grăbim moartea, la fel nu avem dreptul să o amânăm. Suntem datori să o acceptăm și să o respectăm[8]”.

În urmă cu treizeci de ani, Eugene Ionesco spunea: ,,Principala problemă este că chestiunea morții a căzut în uitare. Chestiunea sfârșitului vieții a fost alungată din gândurile noastre, fiindcă avem doar obiective imediate în fața ochilor… Nu știm ceea ce trebuie să facem și nici încotro trebuie să ne îndreptăm. De vreme ce dorim doar să trăim viața, aceasta a devenit insuportabilă[9]”.

Adevărul este dureros. Timpul neștiut al morții este, de asemenea, lucrarea dumnezeieștii pronii. Gândiți-vă ce ar fi însemnat ca fiecare dintre noi să cunoască exact când va muri. Viața aceasta ar fi fost o junglă. Ar fi fost greu de suportat această așteptare a momentului exact al morții noastre. De aceea, nu le cunoaștem pe toate. Poate că este mai bine așa. Nu putem să răspundem la toate întrebările ușor și imediat.

Va urma…

Note:

[7] Gheorghios Mantzaridis, “Dimensiunea teologică a transplantului”, Biserica și transplanturile, Atena, 2001, 253-257.

[8] Mitrop. Nikólaos Hatzinikoláou, “Etica duhovnicească și patologia transplanturilor”, Biserica și transplanturile, p. 299.

[9] Arhim. V. Bacoianis, După moarte, Atena, 1992, p. 14.