Polemica dintre monahul Teoclit Dionisiatul și Prof. Panagiotis Trembélas

Absolvent al facultății de Teologie din Tesalonic, și-a continuat studiile teologice la Bossey și Fribourg. În prezent, Stavros Yangazoglou este consilier la Institutul Pedagogic al Ministerului Educației și Învățământului din Grecia, după ce a profesat la Facultățile de Teologie din Tesalonic și Belgrad

Deja în perioada susţinerii tezei de doctorat a lui Ioannis Romanidis, monahul Teoclit Dionisiatul și-a exprimat surprinderea față de poziţia lui P. Trembélas[1]. „Este extrem de lamentabil ca atunci când vorbim despre Ortodoxie să limităm termenul la cadrele dogmatice cunoscute. Încă și mai lamentabil, pentru că nici măcar nu ne trece prin cap acest lucru, este faptul că, îndepărtându-ne de  tradiţia ascetică a Bisericii, am încetat să mai fim cu adevărat ortodocşi și doar purtăm, cu păcat, o înfățișare atrofiată de credincioși ortodocși. Am avut ghinionul să moştenim vistierii patristice de teologie şi duhovnicie, pentru păzirea cărora se cere mai mult duh de jertfire de sine decât avem noi… Răspunderea actualilor capi ai vieţii bisericeşti, fie ei clerici ori laici, este uriaşă. Pentru că aceştia, neputând să cuprindă înţelesul Ortodoxiei, îndreaptă viaţa ortodocşilor spre imitarea modelelor străine (…)”[2].

Este deosebit de interesantă controversa care a avut loc aproape douăzeci de ani mai târziu dintre profesorul Panagiotis Trembélas, reprezentantul vechii teologii academice, şi monahul Teoclit Dionisiatul, cel care exprima spiritualitatea şi înnoirea aghiorită, controversă ce viza locul teologiei mistice şi al gnoseologiei apofatice în Tradiţia ortodoxă. După părerea noastră, este vorba de continuarea disputei dintre P. Trembélas şi I. Romanidis, în care este abordată acum o serie de noi aspecte. Ca și în cazul doctoratului lui Romanidis, vechea teologie academică a fost clătinată de studiile palamite şi de „sinteza neopatristică”, care începuse deja la impulsul Părintelui G. Florovski. Între 1974-1975, Panagiotis Trembélas reacţionează iarăşi împotriva „iubitului coleg mai tânăr”, publicând două volume de studii cu titlul: „Misticism – Apofatism – Teologie catafatică”. Este pentru prima dată, la apusul vieţii sale, când răposatul Panagiotis Trembélas se ocupă de Dionisie Areopagitul, Simeon Noul Teolog, Maxim Mărturisitorul şi Grigorie Palama.

Monahul Teoclit Dionysiatul (1916-2006)

P. Trembélas susține pe față, potrivit abordării occidentale, că teologia mistică este o cunoaştere teologică autonomă şi arbitrară, care aproape se opune izvoarelor credinţei date de Dumnezeu şi autentice, precum Scriptura, Tradiţia apostolică şi Tainele, ca mijloace ale harului şi ale sfinţirii. Reluând înțelegerea şi argumentația Bisericii apusene împotriva propriilor ei mistici, reiese că teologia mistică este o teologie sentimentalistă bolnavă. Astfel, Dionisie Areopagitul este un „focar de infecţie” cu idei neoplatonice discordante, care i-a indus în eroare, sub această identitate falsă a lui, pe Maxim Mărturisitorul şi Grigorie Palama. Reminiscențele neoplatonice ale lui „Pseudo-Dionisie” au contribuit la exagerările şi abuzurile asceţilor neştiutori ai isihasmului. Deosebirea dintre esenţă şi energii în Dumnezeu introduce complexitate în simplitatea esenţei dumnezeieşti. Îndumnezeirea şi sfinţenia reprezintă schimbarea și transfigurarea morală ş.a.m.d. Sfidarea acestui „pietism” conservator şi „teologia îmbătrânită a atelierelor scolastice, care, cu toate că de obicei blestemă Apusul, în esenţă se hrăneşte din tradiţia lui, suferă de dezbinare şi molipsește cu boala Apusului”[3], nu a rămas fără răspuns din partea tradiţiei isihaste vii a Sfântului Munte. Monahul Teoclit Dionisiatul a răspuns atunci „scriitorului cărunt”.

Prof. Panagiotis Trembelas

Se întreabă P. Trembélas de ce şi la ce este nevoie de Sfânta Împărtăşanie pentru „mistic”, de vreme ce străvederea directă în chilie prin Rugăciunea minţii aduce vederea lui Dumnezeu[4]?  În răspunsul său, Părintele Teoclit Dionisiatul cu îndreptățire face cunoscută influenţa scolasticismului şi raţionalismului apusean, pe care, însă, o pune pe seama absenţei apofatismului din teologia academică greacă modernă. Potrivit monahului aghiorit, teologia catafatică este numai jumătate din Ortodoxie şi cuprinde „partea de mărturisire şi Sfintele Taine”. Dincolo de această tradiţie catafatică şi cunoscută există şi teologia apofatică, până acum necunoscută, adică vistieriile vieţii Duhului Sfânt, care se dobândesc „pe altă cale, fără Taine”. Această parte „duhovnicească” a Ortodoxiei a început să devină cunoscută prin numeroase publicaţii patristice şi filocalice, precum şi prin studiile „fără precedent” pentru Biserica greacă despre Sfântul Grigorie Palama şi teologia mistică, avându-i ca deschizători de drum pe teologii ruşi. Teologia catafatică într-un fel mai moderată, adică partea de mărturisire a credinţei şi Tainele, se trăieşte de obicei şi în lume de către mireni. Însă bogăția teologiei apofatice, alături teologia catafatică, aparţine în mod obișnuit monahilor. Este vorba, potrivit cărturarului aghiorit, de căi care conduc către Dumnezeu „cu siguranţă, nu în aceeași măsură”. Numai monahii aleşi, „prin curăţia minţii” pătrund în norul necunoştinţei unde este Dumnezeu. Aceasta este o învăţătură a Sfântului Duh care se descoperă treptat celor ce se sfinţesc[5].

În orice caz, disputa dintre P. Trembélas şi Teoclit Dionisiatul a vădit din ambele părţi destule probleme deschise ale teologiei greceşti moderne, pe care le-am tratat amănunţit în alte studii[6].

[1] Vezi Monahul Teoclit Dionisiatul, „Ἀθωνικά Ἄνθη”, Atena 1962, pp, 118-123. Vezi şi „Ἐγχειρίδιον. Ἀλληλογραφία π. Ἱ. Σ. Ρομανίδου & καθ. Π.Ν. Τρεμπέλα”, p. 84.

[2] Monahul Teoclit Dionisiatul, op.cit., p. 120.

[3] Vezi „Ἔκθεσις τῆς ἐκ Ἁγιορειτῶν Ἐπιτροπῆς…”, Ἀθωνικοί Διάλογοι, 33-34/1975, p. 25.

[4] Vezi Trembélas Panaghiotis, „Μυστικισμός – Ἀποφατισμός – Καταφατική Θεολογία” vol. 1, Atena 1974, p. 17 şi vol. 2, Atena 1980.

[5] Vezi Monahul Teoclit Dionisiatul, „Περί μίαν θεολογικήν μελέτην”, periodicul Ἀθωνικοί Διάλογοι 29-30/1975, pp. 9-18, 31-32/1975, pp. 12-18, 33-34/1975, pp. 8-32.

[6] Vezi Iangazóglu Stávros, „Kοινωνία θεώσεως. Ἡ σύνθεση Χριστολογίας καί Πνευματολογίας  στό ἔργο τοῦ Ἁγίου Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ”, Atena 2001, p. 28, 239341-343454; „Εὐχαριστιακή ἐκκλησιολογία καί μοναστική πνευματικότητα. Τό ζήτημα τοῦ γεροντισμοῦ” în culegerea Ἀναταράξεις στή μεταπολεμική θεολογία. Ἡ «θεολογία τοῦ ‘60», ed. Ἴνδικτος, Atena 2009, pp. 549-550, 564, 570, 613-618.