Sfinţii Sfântului Munte. Trecut şi prezent

Dacă este adevărat că există în lume locuri a căror frumuseţe şi iradiere pot să provoace omului entuziasm şi veneraţie şi să îl conducă la înviere duhovnicească, atunci cu siguranţă Sfântul Munte deţine între ele o poziție proeminentă. Sfântul Munte e înveşmântat, desigur de toate frumuseţile naturii, pe care harul lui Dumnezeu le-a dăruit cu generozitate acestuia, ca unui alt Paradis. E împodobit de asemenea de frumoasele sfinte mănăstiri, de schituri, şi chilii cu superba lor arhitectură, perfect adaptată mediului natural precum şi cu relicve de mare valoare, sfinte moaşte şi alte obiecte consacrate care sunt tezaurizate aici. Îl împodobesc toate acestea, făcându-l să semene cu un alt cer, cu strălucirea lor.

Mai mult decât cu acestea, Grădina Maicii Domnului, după cum numeşte credinciosul popor grec Sfântul Munte, se laudă, jubilează, este luminată şi este preamărită pentru bărbaţii virtuoşi şi sfinţi care au practicat asceza acolo, în diferite timpuri şi vremi. Pentru sfinţii săi! Deoarece din primii ani ai istoriei athonite, cu ajutorul lui Dumnezeu şi protecţia Maicii Domnului, au strălucit pe el asceţi şi Părinţi sfinţi şi minunaţi, a căror amintire este eternă. Toţi aceşti preafericiţi, ca alţi atleţi, şi-au petrecut viaţa în acest loc, printre mii de nevoinţe şi dificultăţi, şi, având acest Athos sfânt drept scară, au urcat la ceruri.

Prezenţa vie a Maicii Domnului, protectoarea Sfântului Munte şi nevoinţele ascetice ale personalităţilor sfinte aghioritice, fac din fiecare parte a Sfântului Munte, un loc al teofaniei. Pelerinul contemporan, călătorind prin Sfântul Munte, cunoscând locul şi istoria lui, simte acest lucru şi sesizează prezenţa lui Dumnezeu la fiecare pas pe care îl face.

Iar în acest punct aş dori să le mulţumesc organizatorilor manifestării de astăzi, care are loc în cadrul Festivalului internaţional de artă sacră „Filocalia”. Să le mulţumesc pentru posibilitatea pe care mi-au dat-o de a veni de pe îndepărtatul Athos, aducând în binecuvântatul pământ al României binecuvântarea Maicii Domnului și a Părinților athoniți și să comunic cu un public atât de select și „filocalic”. Sper, pentru rugăciunile părinților, ca prezenta conferință să devină un tovarăș util în această căutare a sufletului fiecăruia dintre noi.

Mănăstirile obștești, schiturile, chiliile, colibele, drumurile, cimitirele, peșterile și locurile de asceză care stau atârnate în locuri îndepărtate și inaccesibile, rămân martori tăcuți viețuirii minunate și îngerești a cuvioșilor Părinți athoniți, iar pentru noi, cei mai tineri, monahi și închinători, o invitație permanentă pentru imitarea lor.

În Sfântul Munte, din secolul al IX-lea până în zilele noastre, au trăit mai mult de patru sute de sfinți. Există, desigur și un mare număr de sfinți necunoscuți nouă, care au bineplăcut lui Dumnezeu și au fost cinstiți de Acesta.

Sfântul Munte este poate singurul loc din întreaga lume unde nu s-a născut nimeni, dar a fost – și cu harul lui Dumnezeu rămâne și astăzi – un loc unde mii de oameni au renăscut în Hristos.

Sfinții Bisericii noastre pot fi cinstiți în mod special într-un loc, însă aparțin pleromei întregii Biserici. Și știm foarte bine că pe pământul ortodox al României, mulți dintre sfinții athoniți se bucură de cinstire din partea credincioșilor. Și care român nu îl cunoaște pe Sfântul Atanasie Athonitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nicodim Aghioritul? Cine nu a beneficiat de învățătura sfinților noștri contemporani, părintele Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul? Sau care român nu știe de sfântul Paisie Velicicovski (+ 1794), care după un timp pe Athos a trăit în România, la Iași și în mănăstirile Neamț și Dragomirna, aducând aici duhul monahismului athonit și al Filocaliei? Sfântul Paisie și ucenicii săi au realizat pentru evlaviosul popor român traduceri îngrijite ale Părinților greci ai Bisericii. Este semnificativ faptul că după abia zece ani de la prima ediție a Filocaliei în grecește, în 1793, avem prima ei traducere în slavonă, limbă în care se scriau atunci textele bisericești în România. Această lucrare a cunoscut ediții repetate și a stârnit atât în România cât şi în alte ţări balcanice un mare interes pentru Părinţii asceţi ai Bisericii.

În conformitate cu sursele, pe Sfântul Munte avem prezenţă monahală românească încă din secolul al XI-lea. De la căderea Imperiului bizantin şi ulterior, domnitori din Ţara Românească, cunoscând beneficiul duhovnicesc pe care l-ar avea în ţara dvs. contactul cu Sfântul Munte, i-au oferit multe daruri, i-au consacrat multe metocuri şi s-au dovedit a fi noii ctitori a multe mănăstiri atonite, contribuind la restaurarea lor. În paralel, Hariton (mort la 1381), unul dintre primii mitropoliţi ai Ungro-Vlahiei, care a pus bazele organizării Bisericii româneşti, era aghiorit.

Unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi aghioriţi în România este sfântul Nicodim Isihastul, de origine greaco-sârbă, întemeietor al mănăstirii Tismana. Sfântul Nicodim a venit în Ţara Românească din Sfântul Munte în jurul anului 1360. A constituit un transmiţător al iradierii şi renaşterii monahismului în Ţările române, deoarece el însuşi, cu ajutorul ucenicilor săi, a întemeiat şi a organizat în România mănăstiri chinoviale după modelul şi ordinea Sfântului Munte. Mănăstirea Tismana este cea mai veche mănăstire care s-a păstrat în România şi a devenit, printre altele, un vestit centru de caligrafiere şi copiere a manuscriselor.

Încheind această scurtă paranteză referitoare la sfinţii aghioriţi care sunt în legătură directă cu ţara dvs. binecuvântată, şi care au lăsat o valoroasă şi veşnică moştenire şi care continuă să se roage pentru noi toţi, ne vom referi la sfântul Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului (mort la 1508), acest strălucit luminător al pământului românesc. Sfântul Nifon, călugăr athonit de la mănăstirea Dionisiu, a contribuit în mod decisiv la reorganizarea Bisericii româneşti şi la apărarea Ortodoxiei, în timp ce a dat noi impulsuri vieţii duhovniceşti. O parte a sfintelor sale moaşte se păstrează la Curtea de Argeş, unde în fiecare an mii de credincioşi vin pentru a-i cinsti memoria sa.

În cele din urmă, mare a fost câştigul duhovnicesc pe care l-a dobândit poporul român dreptcredincios din lucrarea sfinţilor români athoniţi Gheorghe de la Cernica (mort la 1806), a sfântului Antipa de la mănăstirea Căldăruşani (mort la 1882) şi a neomartirului Pahomie (mort la 1810).

Iubiţii mei fraţi în Hristos!

Sfinții athoniți, proveniți din toate popoarele ortodoxe, s-au consacrat total lui Dumnezeu. Prin intermediul diverselor nevoințe ascetice, s-au curățat de patimi și au devenit vase alese, vrednice să primească harismele dumnezeiești. Și ulterior au devenit continuatori străluciți ai adevăratei tradiții monahale ortodoxe.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, sfântul Nicodim Aghioritul, care a fost primul care a scris Slujba Sfinților Athoniți precum și Cuvântul de laudă la adresa acestora, notează că sfinții athoniți s-au arătat cu adevărat tuturor celor care locuim pe Sfântul Munte, dar și tuturor ortodocșilor, binefăcători permanenți și apărători și păzitori nu numai cu cuvintele lor, dar și cu faptele. Nu doar cu sufletul, ci și cu trupul, nu doar vii, ci și după moartea lor.

Sfântul Munte s-a numit sfânt de la sfinții lui. Conform sfântului Nicodim Aghioritul, Sfântul Munte înseamnă „loc al sfințeniei. Loc al curăției. Loc pe care au călcat atâtea picioare sfinte. Loc în care pământul a fost frământat cu sângele, cu sudorile ascetice și cu lacrimile sutelor și miilor de Părinți cuvioși. Sfântul Munte este loc al virtuții și al sfințeniei”.

Drumul spre îndumnezeire, cultivarea spiritualității ortodoxe și dobândirea ei prin intermediul nevoințelor, a constituit și continuă să constituie, cu harul lui Dumnezeu, cel mai puternic sprijin al vieții pe Sfântul Munte. În acest ținut al pocăinței și laborator al sfințeniei, au fost conduși de-a lungul parcursului luminos bimilenar al secolelor, pe drumuri ale mântuirii, nenumărați sfinți, „prieteni” adică ai lui Dumnezeu, care strălucesc cu razele dulci ale vieții și minunilor lor, mulțimea poporului credincios.

Conform tradiției ortodoxe, cei mai potriviți pentru a vorbi despre sfinți și sfințenie sunt chiar sfinții. Aceștia pot să înțeleagă și să interpreteze corect prin prisma experienței lor de sfințenie, faptele și învățăturile acelor persoane sfinte care au avut un scop principal, pe care l-au și îndeplinit: să binevoiască Domnului și să se unească cu Acesta.

Smerenia mea, care nu am sfințenia și trăirea lor duhovnicească, și care cu harul lui Dumnezeu și cu iubirea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, locuiesc în aceleași locuri sfinte cu persoane athonite sfințite, pot doar în linii mari să schițez, „în oglindă și în ghicitură”, câteva dintre bogatele harisme-roade ale nevoințelor lor ascetice și ale învățăturilor lor luminoase. După cum spunea și bătrânul Porfirie Kavsokalivitul, unul dintre ultimii în lanțul aurit al personalităților de cuvioși athoniți: „Cu adevărat, acestea trebuie să le trăiască omul pentru a le înțelege… Doar cel care trăiește această stare, o trăiește și o simte”.

Motivația părinților athoniți asceți de a se supune la necazuri de bunăvoie și la felurite lipsuri, nu o constituia ura pentru trup și viață, ci „viața mai multă”, care izvorăște din dragostea lui Hristos, când aceasta lucrează și aprinde inima. Ei au dorit să se răstignească pentru lume și să își omoare complet patimile lor, să se îngroape în mormântul smereniei și să învie cu Hristos prin nepătimire.

Cu trupul munceau și își slujeau frații lor, cu mintea însă și cu inima vorbeau întotdeauna cu Dumnezeu, în rugăciune. Răpiți în extaze și contemplări ale slavei lui Dumnezeu, pregustau de pe aici bunătățile de care trebuie să se desfete cei ce-L iubesc pe Domnul.

Pe Sfântul Munte se menţine flacăra necreată a vieții Bisericii. Iar personalitățile athonite sfințite constituie una dintre manifestările acestei lumini neîntinate și sfinte și o mărturie în plus despre harul divin: a vieții și experienței aghioritice în zilele noastre.

Acești martiri ai voinței au așezat credința ca temelie neclintită a mântuirii lor. Toate, de la experiențele lor divine pline de har, până la vederile descoperitoare și profețiile lor precum și până la învățăturile lor cucernice, dau mărturie și adeveresc prezența continuă a Sfântului Duh în toate aceste personalități sfințite ale Părinților athoniți, care cu viața lor au scris un nou Pateric, demonstrând adevărul și actualitatea povestirilor și descrierilor din sinaxare.

Trăind ei înșiși în norul sfânt al harului lui Dumnezeu, au putut să conducă la Ierusalimul cel de Sus, să învețe rugăciunea minții, să ghideze în viața duhovnicească, să îi întărească în încercări și ispite pe alții. Mulți dintre acești părinți îmbunătățiți au sprijinit nu numai o mulțime de monahi athoniți cu care conviețuiau dar și poporul lui Dumnezeu, transmițându-le ethosul spiritualității athonite și arătându-le libertatea veacului viitor.

Prin cuvântul lor plin de experiență divină, au atins sufletele însetate, au unit cuvântul luminat cu trăirea vie, și au transferat teologia din sfera gândirii în viața personală. Au inspirat în credință mii de oameni, altminteri pierduți. Au mângâiat suflete lipsite de speranță, au luminat cu înțelepciunea și harul lor mulțimea de căutători ai adevărului. Alții, precum fericitul contemporan, părintele Porfirie Kavsokalivitul, au lăsat ca din interiorul lor să se răspândească lumina și bucuria Învierii pe care au trăit-o și au primit-o din viața și experiența athonită. Au dobândit puteri din izvoarele athonite inepuizabile pentru puțini ani și s-au transformat în reformatori universali ai vieții duhovnicești în Hristos.

Părinții athoniți îmbunătățiți ai ultimului secol au continuat tradiția bimilenară a Sfântului Munte și s-au așezat în lanțul de aur al cuvioșilor părinți. De altminteri, timpul aghioritic poate fi contemporan doar cu veșnicia.

Personalitatea cu adevărat impresionantă și bogată în harisme a părintelui nostru contemporan, Porfirie Kavsokalivitul, s-a cultivat într-un loc în care tradiția duhovnicească a rămas vie până astăzi. De la primii locuitori ai bătrânului Athos și până la ultimii părinți îmbunătățiți, cu toții alcătuiesc o familie duhovnicească, în care toate sunt în comun: cugetul ascetic, realizările duhovnicești, harismele duhovnicești. De altfel, sentimentul continuității istorice a tradiției aghioritice constituie piatra din capul unghiului pentru parcursul spiritual al Sfântului Munte.

Pe de altă parte, din viața părinților athoniți contemporani transpare și continuitatea tradiției athonite. Aceste personalități ascetice, cu autenticitatea simplității și vieții lor monahale, reafirmă permanent taina credinței și adeveresc prezența lui Dumnezeu în lumea noastră, confirmând posibilitatea pe care o avem cu toții de a fi în comuniune cu Dumnezeu și de a participa la veșnicie.

Viața multor oameni care au cunoscut sfinți și alți părinți îmbunătățiți athoniți și s-au aflat în contact cu ei s-a schimbat radical, deoarece prezența lor era determinantă și le-a pecetluit existența.

Sfinții athoniți și alte personalități aghioritice sfințite au fost, printre altele, adevărați părinți duhovnicești, au ajuns la mari măsuri duhovnicești și din acest motiv au putut să acționeze ca pedagogi și chiar ca sfătuitori în chestiuni de familie, într-un anumit mod.

Pedagogia pe care o aplicau, bazată pe slujirea paternității spirituale, nu era alta decât pedagogia Părinților Bisericii, care se păstrează până în zilele noastre, prin tradiția isihastă și filocalică a Bisericii noastre.

Conform sfântului Simeon Noul Teolog, părintele duhovnicesc este prezența vie a lui Hristos. Este cel desăvârșit, omul renăscut în Hristos. Este un reflector al luminii dumnezeiești în lumea noastră. Este, am putea spune, pedagogul absolut. Astfel de modele de pedagogi, de sfătuitori ai tinerilor dar și ai oamenilor de fiecare vârstă, prin intermediul cuvântului lor, au fost și continuă să fie, cu ajutorul harul lui Dumnezeu, sfinții athoniți dar și alte personalități athonite sfințite. Oameni ai iubirii desăvârșite, ai iubirii jertfelnice, ai desăvârșirii lăuntrice duhovnicești și ai sfințeniei.

Sfântul Atanasie Athonitul este considerat întemeietorul, fondatorul monahismului athonit chinovial, odată cu construirea Marii Lavre (anul 963). Următorul fapt exprimă caracterul ascetic al pedagogiei sfântului Atanasie.

Odată, demonii au convins un monah nepăsător să îl omoare pe sfânt. Și acela a ieșit pe ușa chiliei starețului cu cuțitul în mână. Când însă a deschis ușa și sfântul l-a îmbrățișat prietenește, atunci ucenicul nerecunoscător și ucigaș ca intenție, a lăsat să îi cadă cuțitul din mână, a îngenuncheat și și-a mărturisit intenția sa. Sfântul Atanasie l-a iertat imediat. Și nu s-a limitat doar la acest lucru, ci de atunci înainte l-a înconjurat pe acel călugăr cu și mai multă grijă. Smerenia de bunăvoie este marcă a vieții autentice în Hristos și izvor al nemuririi. Cuviosul s-a eliberat de sine, adâncit în abisul milei divine, de unde a dobândit iubire pentru ucigașul său potențial.

În efortul de a deveni model pentru discipolii săi, sfântul Atanasie s-a îngrijit de nevoile tuturor călugărilor din mănăstirea sa și în special de cei bolnavi, pe care îi slujea personal.

Prin îndrumarea spirituală, adică într-un mod mistagogic și duhovnicesc, personalitățile sfinte ale Muntelui Athos au contribuit la propria lor „naștere” și „renaștere”, în contact cu acești oameni duhovnicești.

Nu au învățat propunând reguli morale abstracte. În principal îndrumau în cadrul unei profunde relații personale. Îl iubeau pe om așa cum era, cu neputințele și defectele sale. În același timp, acționau cu prudență pedagogică și cu viziune psihologică, utilizând metode pedagogice flexibile.

Învățau nu numai cu cuvântul, dar și cu tăcerea lor, adesea prin simpla lor prezență. De exemplu, în Viața cuviosului Acachie Kavsokalivitul (+ 1730), a unui mare sfânt athonit al secolului al XVIII-lea, se spune că printre multele sale harisme, avea duh făcător de pace într-o asemenea măsură, încât cei care erau încercați de gânduri de răzbunare, doar îl vedeau și chipul său plin de har îi liniștea de acele gânduri rele.

Amintindu-ne de-a lungul anilor de persoana cinstită a părintelui Paisie Aghioritul (+ 1994) precum și de sfaturile și învățăturile sale luminoase, care întotdeauna picurau balsam în inimile tuturor celor care, mai mult sau mai puțin, am avut binecuvântarea să-l întâlnim, mi-a rămas sentimentul că toate câte a suferit cu răbdare în viața sa de asceză, și anume: lipsuri, suferințe, ispitiri, deplasări obositoare, deranjuri și oboseli de la pelerinii nenumărați, și în cele din urmă boli cumplite, le-a suferit din dragoste de Dumnezeu și om. Iar în mănăstirile în care a slujit, în interiorul și în exteriorul Sfântului Munte, și pe când trăia în singurătate, viața lui era o continuă slujire a iubirii. A unei iubiri fără granițe, care, deoarece era sinceră și rezultat al sufletului său îndumnezeit, îi odihnea pe toți cei care o gustau. Chiar și în perioada de dinaintea cuvioasei sale adormiri, deși din pricina bolii sale cumplite, avea dureri sfâșietoare, acesta, jertfindu-se pentru frații săi, i-a slujit cu lepădare de sine și jertfă de sine, pe toți cei care alergau la el pentru a-i ajuta.

Dar și din învățătura sa bogată, care se referă în mod amănunțit la toate temele vieții în Hristos, și care realmente ne „trezește duhovnicește”, îl vedem pe părintele vorbind „cu durere și dragoste” despre noi toți.

Din panteonul virtuților, dragostea – distinctă între celelalte – pare să anime întreaga viață și învățătură a părintelui Paisie. Spunea ascultătorilor săi, subliniind puterea dragostei: „… Deoarece nu știm ce ne așteaptă, atât cât puteți, să cultivați dragostea. Acest lucru este cel mai important dintre toate: să aveți între voi dragoste adevărată, frățească, nu mincinoasă. Întotdeauna atunci când există interesul bun, mila, dragostea, se lucrează corect. Bunătatea, dragostea este putere”.

Una din cele mai bune expresii ale dragostei este să ne rugăm pentru alții. Adevărul acesta precum și valoarea lui sunt subliniate de părintele: „Rugăciunea făcută din inimă îi ajută nu doar pe alții ci și pe noi înșine, deoarece ajută să apară bunătatea lăuntrică. Atunci când ne punem în locul celuilalt, apare în mod natural dragostea, durerea, smerenia, recunoștința noastră față de Dumnezeu, cu cântare continuă de slavă, iar atunci rugăciunea noastră pentru aproapele nostru este bine-primită de către Dumnezeu și îl ajută”. Iar la întrebarea referitoare la cum înțelege când s-a folosit altcineva de rugăciunea sa, răspunde: „Este anunțat de mângâierea divină pe care o simte în interiorul său, după rugăciunea sa îndurerată, din inimă, pe care a făcut-o. Trebuie însă mai întâi ca durerea celuilalt să o faci propria ta durere iar apoi să faci și rugăciune din inimă. Dragostea este însușire dumnezeiască și te anunță”.

Iubirea este condiția pentru a atinge rezultatul scontat al cercetării greșalelor celuilalt, iar acest fapt este subliniat de părintele Paisie: „Atunci când îl cercetăm pe cineva din dragoste, fie își dă seama de dragostea noastră, fie nu, are loc o schimbare în inima lui, deoarece suntem mișcați de dragostea curată. În timp ce cercetarea care are loc fără dragoste și empatie, îl face pe celălalt fiară, deoarece răutatea noastră se izbește de egoismul lui… Atunci când îl tolerăm pe celălalt din dragoste, el simte acest lucru”.

Jertfa pentru semenul nostru este imitare a lui Hristos. „Să învățați să vă bucurați atunci când dăruiți altora”, spunea fericitul părinte și afirma în continuare: „Acești oameni care se dăruiesc fără a se lua în calcul pe ei înșiși ne vor judeca poimâine”… „Hristos însuși este mișcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înșine și ne umple cu bucurie divină. Îl vezi pe Cel ce nu s-a limitat la «iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți» ci s-a jertfit pentru om”. Și completează: „Nu este cu putință să vină iubirea lui Hristos în noi dacă nu eliminăm sinele nostru din dragostea noastră și nu îl dăruim lui Dumnezeu și chipurilor Sale și nu ne dăruim întotdeauna celorlalți, fără să vrem ca alții să ni se dăruiască”.

Insistând asupra auto-dăruirii jertfelnice ca expresie a dragostei desăvârșite, părintele ne sfătuiește: „Sacrificiul pentru aproapele presupune marea noastră dragoste pentru Hristos. Toți cei care au disponibilitatea bună de a fi milostivi, dar nu au nimic și suferă din această cauză, fac milostenie cu sângele inimii lor”. Și pentru a-i întări pe cei care cultivă împărăteasa virtuților, completează: „Cei milostivi, deoarece întotdeauna îi hrănesc pe ceilalți cu dragoste, întotdeauna sunt hrăniți de dragostea lui Dumnezeu și de binecuvântările Sale bogate”.

Unul dintre părinții athoniți contemporani care a fost una din cele mai însemnate prezențe duhovnicești ale secolului trecut, este părintele Porfirie Kavsokalivitul (+ 1991), cunoscut deja în întreaga lume ortodoxă. Este vorba despre un fenomen extraordinar al vieții și chemării dumnezeiești.

A rămas în conștiința oamenilor ca părinte duhovnicesc plin de discernământ. În acest mod, a putut să îi ajute în diverse feluri și cu diverse mijloace. Considera fiecare om ca personalitate unică și irepetabilă, respectând trăsăturile distincte ale fiecăruia, precum și libertatea lor personală. Asculta cu atenție, răbdare și condescendență problemele lor. Devenea primitor al necazurilor lor. Le răspundea cu bunătate și bunăvoință diferitelor întrebări. Sfătuia, povățuia și îi sprijinea pe cei slabi de înger. Nu se supăra din cauza prezențelor adeseori supărătoare ale anumitor fii duhovnicești, nici din cauza indiscrețiilor și momentelor când deveneau agasanți.

Îl accepta pe semenul său așa cum era, cu neputințele și particularitățile comportamentului său. Nu a încercat niciodată să îl introducă în propriul său stereotip. Nu îl interesa înfățișarea exterioară a oamenilor și mai ales a tinerilor. Privea cele mai adânci straturi ale sufletului lor, deoarece știa că, dacă se pune ordinea în lumea interioară a omului, automat se vor pune în ordine și cele exterioare. Și aceasta deoarece știa tragedia absenței iubirii din epoca noastră, care are ca rezultat singurătatea, tristețea, nesiguranța, stresul și temerile.

Spunea părintele Porfirie: „Cele ce vreți să le spuneți copiilor voștri, să le spuneți și în rugăciunile voastre. Copiii nu ascultă cu urechile: doar atunci când vine harul divin și îi luminează, atunci ascultă ceea ce dorim să le spunem, atunci când vreți să spuneți ceva copiilor voștri, spuneți Preasfintei Maria și aceasta va lucra. Această rugăciune a voastră va deveni un suflu puternic, mângâiere duhovnicească ce alină, îmbrățișează și atrage copiii”.

Iubiții mei frați întru Hristos!

Spiritualitatea înaltă a vieții părinților athoniți sfințiți, întotdeauna dinamizantă, vie și plină de vigoare, sparge stăvilarul timpului, depășește vijeliile istorice nepotolite și aventurile umane, pentru a răsuna ca o alarmă spirituală prezentului neliniștit, încețoșat și zgomotos.

Omul contemporan, al tehnologiei digitale și al descoperirilor științifice de importanță istorică, a învățat să mânuiască mașinile dar nu și pe sine însuși. Nu reușește să trăiască neinfluențat de sindromurile dizolvante ale robiei întregii firi. Este zdrobit de ideologii uriașe.

Fie ca drumul sfințit parcurs pentru a-l întâlni pe Hristos de către sfinții și părinții athoniți îmbunătățiți, să ne lumineze viitorul și să ne inspire de a ne umple viața noastră de „lupta cea bună” în tranșeele harului divin, care este „dragoste nesățioasă”, după Sfântul Siluan Athonitul, cel mai recent sfânt athonit.

Modul și drumul îndumnezeirii și mântuirii omului este veșnic și sigur: este drumul sfinților!

Personalitățile athonite sfințite, atât ale trecutului cât și ale zilelor noastre, de la cuviosul Petru Athonitul, primul sfânt locuitor al Athosului și până la părinții noștri contemporani Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul, au ajuns la locul iubit, unde toți am fost chemați să locuim.

Și deoarece trăim vremuri grele, în care criza economică ne macină societatea, aș vrea să închei cu un mesaj optimist – aș vrea să cred, adresat ascultătorilor mei.

După cum a scris Dostoievski, „frumusețea va salva lumea”. Frumusețea sufletului va salva lumea, chiar dacă în jurul nostru toate par să se prăbușească, după cum pare să se întâmple în timpul nostru. Dar nu trebuie să ne pierdem curajul. Să reintrăm în sufletul nostru, să se unească acesta cu Dumnezeu, și din interiorul acestei uniri și concentrări vom putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să traversăm în siguranță marea furtunoasă a vieții noastre.

Vă mulțumesc mult! Hristos a înviat!

Prelegere susţinută la Arad, la data de 25 mai 2013, cu ocazia Festivalului Filocalia, şi tradusă din limba greacă de Diac. Florin Toader Tomoioagă, asist. dr. al Universităţii din Oradea.