Sfântul Neagoe Basarab, „ctitor mare a toată Sfetagora”

Sfântul Neagoe, frescă de Sorin Efros, schitul Icoana, Gorj, 2014

La început de secol XVI, pe „frontiera variabilă şi însângerată a Creştinătăţii” (Alphonse Dupront), politica de tip civilizator a voievodului Radu cel Mare (1495-†1508) şi theomimetismul lui Neagoe Basarab (1512-†1521) capătă în istorie aceeaşi greutate a gesturilor validate drept providenţiale: ambii principi solicită Patriarhului Marii Biserici din Constantinopol, în noua sa calitate de etnarh al creştinilor ortodocşi aflaţi sub dominaţie otomană, asistenţă şi sprijin spiritual pentru Biserica Ţării Româneşti, într-un moment de mare cumpănă pentru întreaga Ortodoxie.

S-a scris mult despre „drumul sinuos al civilităţii” la Curtea Ţărilor Române, despre un anume tip de translatio studii facilitat de lectura „cărţilor de comportare”, a Oglinzilor (Fürstenspiegel) şi a parenezelor bazilicale. Urmărind această idee, Alexandru Duţu susţinea pertinent că, întrucât la noi formele statale s-au menţinut (inclusiv la începutul secolului al XVI-lea), putem regăsi, în tradiţia literară cultă, „aluviuni venite din Bizanţul ce se prăbuşise”[1].

Filtrul cel mai potrivit pentru o asemenea informaţie sensibilă a fost Nifon II, Patriarh al Constantinopolului (1486-1488; 1497-1498; 1502; †1508), numit printre contemporanii săi „al doilea Hrisostom”. Dacă după 1498, Radu cel Mare are ideea de a-l invita pe ex-Patriarhul Nifon în Ungrovlahia, tot el înlesnindu-i sosirea aici prin 1503, în august 1517, Neagoe Vodă face posibilă prima canonizare vivae oraculo vocis, pe teritoriul ţării noastre, a marelui duhovnic şi învăţat, făcându-i astfel loc în Sinaxar celui venit dintr-un exil (turcesc) în alt exil (nord-dunărean) spre a îndulci cu învăţătura sa „turma neplecată şi neascultătoare” (Gavriil Protul).

Portretul votiv al Voievodului Neagoe și a Doamnei Milița, frescă, sec. XVI, MNIR

Interpretări referitoare la vicisitudinile instituţiei patriarhale în perioada imediat următoare căderii Constantinopolului merg până la admiterea unui control politic pe care suveranii valahi şi moldoveni au ajuns să-l deţină asupra acesteia, la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI, prin susţinerea candidaturii unor Patriarhi în defavoarea altora: „il n’est pas indifférent que les princes valaques aient fait valoir leur «patronage» sur la Sainte Montagne, un canal par lequel s’est indubitablement exercé leur influence sur le patriarcat. (…) Pourtant, dans la capitale, le «groupe de pression» roumain doit céder la place, dans les années 1520, à des influences plus puissantes et plus proches, celles des riches archontes grecs d’Istanbul…”[2]

Un sistem atât de complicat de „pârghii” funcţiona şi în perioada domniei lui Neagoe Basarab, personaj-releu între Sf. Nifon II, Muntele Athos (unde voievodul muntean susţinea financiar mai multe mănăstiri decât şi-ar fi putut permite, la vremea respectivă, oricare alt domn creştin), lumea occidentală (în ale cărei cancelarii intra, prin ambasadorii săi, ca un partener serios) şi Ţara Românească. Un releu paralizat în cele din urmă de planul lui Soliman Magnificul/Soleïman II Kanuni (1520-1566), continuatorul politicii de expansiune a lui Selim I Yavuz (1512-1520), de a cuceri regatul ungar şi de a pătrunde în Europa Centrală, forţând cheia avanpostuluinumit Ţara Românească.

De la Muntele Sinai, la Muntele Athos (gesturi exemplare, donaţii, milostenii, mecenat)
„Aşa precum o inscripţie de pe scoarţa unui copac creşte odată cu arborele” (Paul Veyne), tot astfel voievodului Neagoe Basarab i se redesenează portretul în istoria neamului său, după o domnie de doar 9 ani şi 8 luni de zile şi la o distanţă de aproape o jumătate de mileniu de la adormirea sa întru Domnul. Conturul fusese schiţat cu multă acribie chiar în zilele scurtei sale vieţi, Gavriil Protul, hagiograful Sfântului Nifon II, devenind primul cronicar al lui Vodă Neagoe. La capitolul acte şi gesturi exemplare, protos-ulMuntelui Athos nu uită să înregistreze aproape toate daniile pe care perechea domnească Neagoe – Miliţa Despina le-a făcut mănăstirilor din ţară sau celor din afara ei, în încercarea lor de a moşteni titlul de mari ctitori creştiniîn mult încercatul areal balcanic ortodox, atât de la înaintaşii Basarabilor, cât şi de la cei ai Brankovicilor (ascendenţii paterni ai sârboaicei Miliţa). Şi motivaţia n-ar fi întreagă dacă nu am aduce în sprijinul ei chiar argumentul inserat de autorul Învăţăturilor către Theodosie în „Cuvântul al şaptelea: Pildă pentru ceia ce fac milostenie…”:

„Şi aceasta să ştiţi, o iubitorii de Hristos creştini, că eu robul lui Dumnezeu, măcar de sunt şi mai păcătos decât toţi oamenii, ce însă cât am putut pricépe, despre oarece parte, n-am putut afla alt raiu mai bun şi mai dulce decât Faţa Domnului nostru Iisus Hristos (s. n.).”[3]

Epitrahil cu portretele donatorilor Neagoe Basarab, Milița Despina și șase dintre fiii lor (Mănăstirea Xenofon, inceput de secol XVI)

Revenind acum la Gavriil, entuziasmul hagio-biografului devenit panegirist nu poate fi înregistrat doar ca figură retorică, atunci când conchide: „în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de Amiază zi la Amiază noapte, toate sfintele biserici le hrănia şi multă milă pretutindeni da…”[4] De altfel, cercetări mai vechi sau mai recente în acest sens (Marcu Beza, Teodor Bodogae, N. Iorga, Petre Ş. Năsturel, Dumitru Năstase, Veniamin Micle, Virgil Cândea, Florin Marinescu ş. a.) s-au încheiat prin a-i da dreptate protos-ului nostru.

De la Muntele Sinai („Şi Sfântul Munte al Sinaei cu toate vasele bisericii şi cu alte daruri multe le-au îmbogăţit şi au făcut şi mertic mare…”[5]), până la Muntele Athos (unde boierii Craioveşti, în frunte cu marele ban Barbu şi cu vornicul Pârvu – tatăl adoptiv al lui Neagoe, trimit în 1501 Mănăstirii Sf. Pavel un pomelnic[6] ce conţinea şi numele viitorului domn valah, pe atunci doar „jupan Neagoe postelnic”), fiul natural al lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş şi al jupâniţei Neaga Craiovescu, în acelaşi timp fiu duhovnicesc al Sfântului Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, consimte să susţină material, cultural, spiritual şi strategic, ca un adevărat urmaş al basileilor, „fortăreţele” Ortodoxiei de după căderea Bizanţului.

Să recapitulăm aşadar, într-un succint tablou, urmele presărate de evlaviosul domn Neagoe Basarab pe întregul Munte Athos (includem aici şi complexul monastic de la Meteore – Thessalia), ca daruri, donaţii şi ctitorii, inventariind ceea ce a supravieţuit într-un fel sau altul, de-a lungul vremii, incendiilor, cutremurelor, năvălirilor păgâne şi jafurilor de tot soiul (fără cărţile de cult, scrise special pentru obştea unuia sau altuia dintre aşezămintele athonite, şi fără documentele de danie purtând pecetea cancelariei domneşti):

Broderii, obiecte de cult:

• două poale de icoană (podéa sau parapétasma): prima reprezentând pe „Maica Domnului cu Pruncul” (în picioare), donată de Miliţa Despina şi de mama sa, Donka; a doua, pe fond de catifea verde cu fir de aur, reprezentând un vultur bicefal cu coroane, donaţie a lui Neagoe Basarab din 1515-1516 (ambele broderii aflate la Mănăstirea Marea Lavră);
• despre o a treia broderie („zăveasă, cusută tot cu sârmă de aur şi prea înfrumuseţată”) dăruită de Miliţa Despina Icoanei Maicii Domnului Portaitissa (Portăriţa) de la Mănăstirea Iviron nu se mai ştie nimic precis;
• nu se mai pomeneşte nimic nici despre mărul de aur cu mărgăritare dăruit de aceeaşi evlavioasă doamnă Icoanei Vimatarissa (Ctitoriţa) de la Mănăstirea Vatoped;
• engolpionul (enkolpion) Sf. Nifon (aflat la Mănăstirea Dionisiu), datând din primii ani ai sec. XVI, fildeş în montură de argint, decorat cu perle, reprezentând în miniatură cele 12 scene din Dodekaorton. Inscripţia lacunară în limba slavonă: „Enkolpionul lui Nephon” nu ne edifică pe deplin asupra provenienţei piesei, dar se poate deduce că engolpionul a fost dăruit de familia boierilor Craioveşti sau chiar de Neagoe însuşi ex-Patriarhului de Constantinopol, în timpul şederii acestuia în Ţara Românească.
• un epitrahil cu portretele lui Neagoe, Miliţei Despina şi ale unora dintre copiii lor (la Mănăstirea Xenofon);
• vase liturgice din aur şi argint (Mănăstirea Marea Lavră);
• un panaghiar (Vatoped) şi alte obiecte preţioase (Marea Meteoră).

Relicvariul dăruit de Sf. Neagoe Basarab pentru Moaștele Sf. Nifon II, Patriarhul Constantinopolului

Relicvarii:

• un relicvariu de argint aurit, filigran, email şi pietre preţioase (1514-1515), în formă de biserică cu cinci turle, confecţionat la comanda lui Neagoe pentru Moaştele Sfântului Nifon II, Patriarhul Constantinopolului (la Mănăstirea Dionisiu);
• un relicvariu cu pietre preţioase (perle, rubine, peruzele, diamante),pentru fragmente de Moaşte: Sf. Ioan Botezătorul (capul), Sf. Ioan Gură de Aur (genunchiul), Sf. Ap. Petru; relicvariul, aflat iniţial la Mănăstirea Dionisiu, a fost descoperit de cercetătorul Emil Vârtosu, prin anii 1934-1935, la Muzeul Topcapî Sarayi, Sala bijuteriilor, din Istanbul.

Racla Sfântului Nifon, detaliu

Biserici:

• catholiconul (biserica principală) a Mănăstirii Dionisiu,cu hramul Naşterea Sf. Ioan Botezătorul – lăcaş refăcut de voievodul Petru Rareş (1527-1538, 1541-†1546) după incendiul devastator din 1535 – dar şi paraclisul Sf. Nifon din cimitirul mănăstirii;
• catholiconul Mănăstirii Cutlumuş şi Biserica Sf. Nicolae a aceleiaşi mănăstiri;conform unei recente cercetări, în registrul superior al picturii din catholiconul mănăstirii, se mai păstrează fragmente din portretele votive ale lui Radu cel Mare şi Neagoe Basarab ţinând împreună chivotul bisericii, ceea ce confirmă spusele lui Gavriil Protul, care-i considera drept ctitori ai bisericii principale de la Cutlumuş.
• renovări lacatholiconul Mănăstirii Marea Lavră cu hramul Adormirii Sf. Athanasie: altarul şi tinzile, acoperişul, cristelniţa;
• un paraclis cu hramul Sfântului Brâu al Maicii Domnului sau, mult mai probabil, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ambele la Mănăstirea Vatoped (există unele dovezi potrivit cărora şi biserica Mănăstirii Pantocrator ar fi beneficiat de un ajutor substanţial din partea lui Neagoe Basarab);
• turla catholiconului Mănăstirii Iviron cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Mănăstirea Dionisiu, gravură din 1754

Aşezăminte, alte construcţii:

• două apeducte (construite la Mănăstirile Dionisiu şi Iviron; despre un al treilea apeduct, de astă dată la Mănăstirea Hilandar, vorbea Gavriil Protul);
• şase turnuri de apărare (Dionisiu, Sf. Pavel, Cutlumuş, Marea Lavră, Vatoped şi Marea Meteoră);
• arsanaua sau portul Mănăstirii Cutlumuş („Lavra cea mare a Ţării Munteneşti”), unde acelaşi Gavriil Protul pomeneşte şi vistieria, jitniţa, dohiaria, ospătăria, bolniţa, trapeza, brutăria, chiliile, grădina, poarta mare şi poarta mică, şi alte construcţii;
• trapeză şi pivniţă (la Mănăstirea Xiropotam);
• cuhnie şi hambare (la Mănăstirea Vatoped);
• două pivniţe (la Mănăstirile Vatoped şi Xiropotam);
• cramă (la Mănăstirea Vatoped);
• un zid de incintă (la Mănăstirea Pantocrator);
• o scară verticală de lemn, sprijinită de stâncă (la Marea Meteoră);
• dependinţe (la Mănăstirea Iviron).[7]

Engolpionul Sfântului Nifon (sec. XVI, Măn. Dionisiu, fildeș in montură de argint, dăruit probabil de familia boierilor Craiovești ex-Patriarhului Nifon II)

Cu ocazia târnosirii mănăstirii sale de la Argeş, Neagoe Basarab hotărăşte şi valoarea daniilor în bani, de care fiecare mănăstire athonită va beneficia din partea sa (în cazul în care beneficiul nu fusese oficializat deja, înainte de momentul 1517). Gestul este salvator pentru monahii Sfântului Munte în contextul în care sultanul, ca urmaş pe tronul basileilor din Constantinopol (devenit Istanbul), îşi permitea să majoreze taxele şi impozitele inclusiv pe teritoriul peninsulei athonite (călugării fiind beneficiarii unui statut fiscal special, numit maktu’, ce presupunea plata unei sume fixe de bani în locul dijmei[8]).

Graţie informaţiilor sistematizate de pr. prof. Teodor Bodogae (1940), putem vedea ce fel de ajutor financiar trimitea Neagoe Basarab mănăstirilor athonite şi care era cuantumul acestuia (sinteza nu este completă, fiind înregistrate aici numai sumele trecute explicit în hrisoave şi numai pentru mănăstirile ale căror documente s-au păstrat ca atare):

• Marea Lavră: mertic anual de 200 taleri (cf. Gavriil Protul: „90.000 de talere pe an” – sumă exagerată, calculată de traducător în moneda sec. XVII; cf. Petre Ş. Năsturel: „10.000 aspri”);
• Vatoped: mertic anual de 200 taleri;
• Iviron: mertic anual de 200 taleri;
• Hilandar: 7.000 aspri, în fiecare an, la Bobotează;
• Turnul albanez sau Turnul lui Arbănaş – metoh al Hilandarului: 1.000  aspri, plus 100 pentru cheltuielile de drum;
• Cutlumuş: danie anuală de 10.000 aspri, plus 500 aspri pentru călugărul-drumeţ, plus 700 aspri pentru bolniţă;
• Zografu: mertic anual de 3.000 aspri;
• Sf. Pavel: în fiecare an câte 2.000 aspri din partea fraţilor Craioveşti (aşadar tot din casa lui Neagoe);
• Xenofon: anual 2.000 aspri;
• Rusicon: danie anuală de 4.000 aspri.[9]

Maica Domnului cu Pruncul, Vimatarissa (sec. X, Manastirea Vatoped). Acestei icoane, Milita Despina, doamna Țării Românești i-a dăruit un măr de aur cu mărgăritare)

S-a spus pe bună dreptate că „istoria este plină de posibilităţi pierdute, de lucruri ce puteau fi altfel” (Th. Scheider, Paul Veyne), teorie care încurajează mai ales pe istoricul medievist de a ţine în rezervă o mulţime de istorii posibile, care, în cazul principelui Neagoe al Ţării Româneşti, ar duce la scenarii cu adevărat spectaculoase. Pentru o astfel de personalitate harismatică, istoriile posibile au fost „camuflate” în Învăţături, în mănăstirea sa de la Argeş, în actele de pietate şi de artă religioasă autentică, răspândite cu magnificenţă pretutindeni în Balcani. Sintagmei: „ctitor mare a toată Sfetagora”, cu care l-a consacrat Gavriil Protul, i s-au adăugat comparaţii mai mult decât măgulitoare, cu Proorocul David:

„Iată şi aici să întâmplă cum şi demult în legea veche: Saul ş-au eşit din minte şi Ioatan au căzut de sabie, iar David fu rădicat împărat. Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească şi îndată făcu judecată şi direptate între oameni. Şi cum rădică David chiotul legii Domnului, aşa şi Neagoe Vodă rădică biserica cea căzută (s. n.) şi puse pre Macarie mitropolit…”[10],

cu Proorocul Moise:

„Iar el (Neagoe – n. n.) primi acele daruri (Moaştele Sf. Nifon II: capul şi o mână – n. n.) cu mare bucurie ca şi Moisii proroc tablele legii vechi (s. n.), şi le purta tot cu sine pre unde mergea, şi în curte şi în biserică; iar în cale le purta în carâtă ca şi Israil racla legii…”[11],

şi elogiul făcut suveranului valah culminează cu:

„…şi nu numai creştinilor fu bun, ce şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului Celui Ceresc (s. n.), care străluceşte soarele său şi plouă şi pre cei buni şi pre cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie.”[12]

Finalul e un fel de klimax, de scară escaladată retoric, la capătul căreia figura lui Neagoe ajunge să concureze portretul Sfântului Nifon –  subiectul hagiografiei:

„Acestea făcu bunul credincios domn Neagoe Vodă, fericită să fie pomenirea lui (s. n.)…”[13]

Să urmărim acum şi una dintre variantele greceşti ale aceluiaşi izvor (păstrată într-un codice al Mănăstirii Dionisiu, sub nr. 610 din anul 1754, cuprinzând Vieţi şi cuvinte. De ale Sfinţilor părinţi, diferite), decupând şi de aici câteva calificative care nu pot trece neobservate:

a) „prea cinstitul Neagoe”;

b) „prea cucernicul Neagoe”;

c) „Nu vrem pe altul, numai pe tine, prea creştinescule Neagule!”;

d) „întreaga lume se bucura de vrednicul şi credinciosul domn Neagoe, pe

care l-a dobândit, pentru faptele lui bune şi virtuţile sale eroice…”;

e) „prea credincios şi prea creştin domn”;

f) „cât a trăit în veci neuitatul”[14].

Dincolo de retorica encomiastică a textului, care, prin toposul panegiric al supralicitării, aduce un elogiu suveranului protector al Sf. Nifon, mărturia pe care o depune autorul şi, o dată cu el, obştea Dionisiului (unde a fost citită şi „validată” această variantă grecească a Vieţii) face din textul adus în discuţie un document identitar de neocolit.

Sursa: Fragment din studiul „Neagoe Basarab, ctitor mare a toată Sfetagora. Icoanele şi avatarurile lor sau despre un tezaur în mişcare”, publicat în volumul antologic Sfântul Voievod Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti (1512-1521), coord. Pr. Daniel Gligore, dr. Claudia Tiţa, Episcopia Argeşului şi Muscelului, Curtea de Argeş, 2009, pp. 127-174, 177-192.

NOTE:

[1] Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura românească, Bucureşti, 1972, p. 66.

[2] Histoire du Christianisme des origines à nos jours, sous la direction de Jean-Marie Mayeur, Charles et Luce Pietri, André Vauchez, Marc Venard, tome VII, „De la Réforme à la Réformation (1450-1530)”, sous la responsabilité de Marc Venard, Paris, 1994, pp. 54-55.

[3] Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, 1971, p. 247.

[4] Gavriil Protul, Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe patemi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenescă, scrisă de Chir Gavriil protul, adecă mai marele Sfetagorei, în BOR, nr. 5-6, mai-iunie, 1937, Bucureşti, ediţie Tit Simedrea (după ms. nr. 464, BAR); reeditată: în Literatura română veche, vol. I, ed. G. Mihăilă, Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1969, pp. 66-99; în Sfintele amintiri. Sinaxar, ed. M. Papuc, Chişinău, 1992, pp. 174-205 (ediţie citată în continuare), p. 199.

[5] Ibidem, p. 198.

[6] DRH, B, II, 1501-1525, Bucureşti, 1972, pp. 6-9.

[7] Bibliografie orientativă: Gavriil Protul, Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului…, ed. Tit Simedrea, op. cit.; Spyr. P. Lambros, Catalogue of the Greek Manuscripts on Mount Athos, vol. I-II, Cambridge, 1895, 1900; G. Millet, J. Pargoire et L. Petit, Recueil des inscriptions chrétiennes de l’Athos, première partie, Paris, 1904; Emil Vârtosu, „Odoare româneşti la Stambul”, în BCMI, XXVIII, Bucureşti, 1935, pp. 1-19; Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940; Actes de Dionysiou, N. Oikonomidès éd., Paris, 1968; Radu Creţeanu, „Tradition de famille dans les donations roumaines au Mont Athos”, în „Études Byzantines et Post-byzantines”, vol. I, Bucureşti, 1979, pp. 135-153; Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIV siècle à 1654, Roma, 1986; Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie, vol. I, II, Bucureşti, 1991, 1998 şi Serie nouă, vol. II, Bucureşti, 2011; D. Z. Sofianos, Météores. Itinéraire, Saint Monastère du Grand Météore (Transfiguration), 1992; Treasures of Mount Athos, Thessaloniki, 1997; Românii şi Muntele Athos, culegere de studii şi articole, alcătuită de Ignatie monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu, Piteşti, 2002; O ΆγιοςΝήφωνΠατριάρχηςΚωνσταντινουπόλεως(1508-2008).Τόμος επετειακός επί τησυμπληρώσει πεντακοσίων ετών από της κοιμήσεως αυτού,Άγιον Όρος, ΙεράΜονή Αγίου Διονυσίου, 2008. B. I. Bojović, Chilandar et les Pays Roumains (XVe-XVIIe siècle). Les actes des princes roumains des archives de Chilandar (Mont Athos), Paris, 2010; ed. Petronel Zahariuc şi Florin Marinescu, Documente româneşti din arhiva Mănăstirii Xenofon de la Muntele Athos, Iaşi, 2010; Florin Marinescu, „Sfântul Neagoe Basarab şi ajutorul său către biserici din Răsăritul Ortodox”, în vol. antologic Sfântul Voievod Neagoe Basarab, ctitor de biserici şi cultură românească, Bucureşti, 2012, pp. 81-95.

[8] Anca Popescu, „Muntele Athos şi românii – punctul de vedere otoman”, în vol. omagial Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, Brăila, 2003, p. 154.

[9] Teodor Bodogae, op. cit.; „Situaţia daniilor în bani făcute de voievozii români la Athos”, în vol. Românii şi Muntele Athos, ed. cit., pp. 252-255; Petre Ş. Năsturel, „Aperçu critique des rapports de la Valachie et du Mont Athos des origines au début de XVIe siècle”, în „Revue des Études sud-est européennes”, nr. 1-2/1964, pp. 93-126.

[10] Gavriil Protul, ed. Tit Simedrea, p.193.

[11] Ibidem, p. 197.

[12] Ibidem, p. 199.

[13] Ibidem, p. 204.

[14] Viaţa Sfântului Nifon, o redacţiune grecească inedită, editată, tradusă şi însoţită cu o introducere de Vasile Grecu, Bucureşti, 1944 (după ms. nr. 610 din 1754, ff. 19-69, Mănăstirea Dionisiu, Athos), pp. 123-157. Pe ultima foaie a manuscrisului 610, editorul şi traducătorul Vasile Grecu a putut citi: „S-a scris prezenta carte de mine Samuil cel mai neînsemnat între monahi şi cei care citiţi rugaţi-vă pentru mine păcătosul, 1754, în luna lui Aprilie 15.”