Convorbiri monahale cu Părintele Zaharia (III)

Întrebare: Putem să-L mâhnim pe Dumnezeu?

Răspuns: Bineînțeles că putem. Chiar de la începutul Bibliei, Dumnezeu spune: „Duhul Meu nu va rămâne în ei pentru că sunt numai trup” (Fac. 6:3), iar Sfântul Pavel spune, „Să nu întristați Duhul Sfânt” (vezi Efes. 4:30). Nu acceptăm antropomorfismul în felul cum Îl înțelegem pe Dumnezeu, însă există o anumită analogie. Lui Dumnezeu Îi este bineplăcut atunci când suntem smeriți și săvârșim dreptate, și Se mâhnește atunci când păcătuim. Hristos arătat astfel de simțăminte cât a trăit în trup printre noi. Sfântul Sofronie spunea că Domnul arareori S-a bucurat cât a fost în lume. Întotdeauna era întrista pentru lume.

Întrebare: Cum se împacă faptul că Îl putem mâhni  cu dragostea Lui nemărginită?

Răspuns: Firea Lui este milostivire și mângâiere, așa încât dragostea Sa precumpănește întotdeauna. L-am alungat pe Sfântul Duh din noi prin păcat, ne-am făcut robi patimilor, și totuși El nu ne-a părăsit. A făcut totul ca să ne aducă înapoi la Sine, fără a ne înfricoșa. S-a făcut Om ca să-Și ascundă dumnezeirea în firea omenească și ca să Se apropie de noi, să vorbească cu noi și să arunce în noi „cârligul” cuvântului Său, al dragostei Sale. Și atunci când vedem că pe toate le-a făcut din dragostea Sa nemărginită, când Îl vedem întinzându-Și mâinile pe Cruce, ajungem la un simțământ al cinstirii și suntem atrași către El. „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12:32).

Întrebare: Există un chip catafatic sau apofatic de a te ruga?

Răspuns: Cred că amândouă sunt primite, ambele sunt căi ale Bisericii. Cu toate acestea, chipul catafatic trebuie să aibă mereu un caracter apofatic. Atunci când spunem că Dumnezeu este un Dumnezeu iubitor și milostiv, dragostea Sa și mila Sa sunt fără margini, necuprinse, negrăite. Ne referim la Dumnezeu în chip catafatic pentru că Îl cunoaștem. Hristos a luat trup, a trăit printre noi, ne-a dat cuvântul Său, este un Dumnezeu „cunoscut și iubit”, așa cum Îl numește Părintele Sofronie. Îl cunoaștem pe Dumnezeu, însă nu-I cunoaștem niciodată ființa sau modul ipostatic al existenței. Vom fi părtași energiei harului, însă nici acesteia în întregime, ci din ce în ce mai mult. Așadar, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere caracterul apofatic al acestei atitudini și trăiri catafatice pe care o avem în Biserică. Calea apofatică ne arată că Dumnezeu este de necunoscut, de nepătruns cu mintea, dincolo de tot ceea ce omul poate gândi sau rosti – și așa este. Însă, dacă abordarea noastră rămâne doar apofatică, Părintele Sofronie spune că va sfârși prin a deveni filosofie. Avem nevoie de chipul catafatic pentru că aceasta este trăirea Bisericii. Unirea cu Dumnezeu are un caracter catafatic, ca o unire a dragostei. Este o unire foarte concretă, o cunoaștere a inimii. Așadar, abordarea catafatică are nevoie de aspectul apofatic pentru a păstra dimensiunea nemărginirii, iar abordarea apofatică are nevoie de experiența catafatică pentru a nu deveni filosofie.

Întrebare: Există în mulți tendința de a lua în considerare doar unul dintre cele două aspecte, în detrimentul celuilalt?

Răspuns: Părintele Sofronie sublinia nevoia de amândouă. Fiecare dintre voi știe că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu pe Care Îl avem în inimă și pe Care Îl iubim, Care ne-a lăsat cuvinte și învățături concret. Îl cunoaștem pentru că El ni S-a făcut nouă cunoscut și Îl iubim pentru că El ne-a iubit cel dintâi (1 Ioan 4:19). Însă toate cele ale Lui sunt fără de sfârșit, nemărginite. De aceea există un aspect apofatic chiar și în abordarea catafatică. Mintea oricărui om poate, prin metoda apofatică, să-L vadă pe Dumnezeu ca fiind cu totul „Altul”, pentru că este firesc ca mintea omului să nu accepte nicio asemănare între om și Dumnezeu. Însă, dacă Dumnezeu rămâne cu totul „Altul”,  cu totul necunoscut și de nepătruns, în cele din urmă și duhul dragostei Sale dispare.

Întrebare: Dacă avem tendința de a fi prea apofatici, cum putem deveni catafatici?

Răspuns: Prin pocăință, pentru a ajunge să-L gustăm. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33:8), aceasta este apropierea catafatică de Dumnezeu.

Părintele Stareț Petru: Nu vedem acest model în Liturghie? Îl numim pe Dumnezeu nevăzut, necuprins, și apoi ne împărtășim cu acest Dumnezeu.

Răspuns: Da, „Tu dintru neființă la ființă ne-ai adus pe noi, și căzând noi, iarăși ne-ai ridicat, toate făcându-le până ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta ce va să fie.” Ce expresie neobișnuită: „Împărăția Ta ce va să fie” ne este necunoscută și este într-adevăr un concept apofatic, însă El „ne-a dăruit-o” chiar înainte ca ea să vină. Până și în Liturghie cele două aspecte merg mână în mână.

Întrebare: În Dumnezeu, apofaticul se referă mai mult la esența, la ființa lui Dumnezeu, iar catafaticul la energiile prin care Îl cunoaștem?

Răspuns: Nu, apofaticul se referă și la energii. Dumnezeu este iubire, iar această iubire este nesfârșită; Dumnezeu este bunătate, însă această bunătate este nemărginită, pentru că energia lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși, însă în formă de energie lucrătoare. Nu a existat un timp în care El să nu fi avut o fire din care se revarsă energiile dumnezeiești, și noi toți am venit la ființă prin energiile lui Dumnezeu, nu prin ființa Sa. Dumnezeu a dorit, a voit, a gândit lumea și ea a venit la ființă prin energiile Sale. Prin cuvântul lui Dumnezeu am luat ființă (Ioan 1:1-3), iar aici „cuvântul” se referă la energiile lui Dumnezeu, nu se referă la Cuvântul ca Persoană, la Fiul lui Dumnezeu, așa cum de multe ori „duhul” este folosit pentru a arăta energia lucrătoare a Sfântului Duh, iar nu Duhul ca al treilea Ipostas al Sfintei Treimi. Iar în Psalm citim: „Cu cuvântul Domnului, cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32:6). Distincțiile pe care le face Vladimir Lossky între energie, ipostas și fire în cartea sa „Teologia mistică” sunt excelente. Este foarte limpede și foarte corect. Are un frumos capitol despre „Unirea cu Dumnezeu” în care face referire la Sfântul Serafim de Sarov și la trăirea pe care a avut-o în dialogul cu Motovilov pentru a vorbi despre posibilitatea omului de a avea părtășie la energia firii lui Dumnezeu.

Întrebare: Așadar, experiența harului ne sporește cunoașterea lui Dumnezeu atât în chip catafatic cât și apofatic?

Răspuns: Da, și fără această experiență nu putem înțelege teologia. Părintele Sofronie spunea că ideal este să studiezi teologia după un anumit timp în care am trăit în rugăciune și pocăință și am dobândit o oarecare experiență a vieții duhovnicești, pentru că atunci ai o altă înțelegere, o altă concepție despre har, despre mântuire în general. Prin această experiență cunoaștem atât lucrarea harului cât și moartea pricinuită de păcat. Știm că atunci când ne smerim pe noi înșine și ne pocăim cu adevărat, Dumnezeu ne umple cu mângâierea Sa cea negrăită, cu acea înflăcărare și însuflare care este un avânt spre veșnicie. Și mai știm că dacă primim și numai un singur gând rău de mândrie sau de orice altă patimă, ne vedem numaidecât inima sfâșiată în bucăți, primim plata păcatului, care este moartea (Rom. 6:23), devenim pustiiți și pământești atunci când pierdem acel har. Până și în chip negativ cunoaștem că Dumnezeu este adevărat.

Întrebare: Am putea spune că dimensiunea apofatică ne ține smeriți iar dimensiunea catafatică ne păzește de deznădejde, pentru că Îl cunoaștem pe Dumnezeu?

Răspuns: Corect, însă până și cunoașterea catafatică ne aduce smerenie, pentru că încă nu am atins acea dragoste până întru sfârșit pe care ne-a arătat-o Domnul.

Întrebare: Atunci când ne smerim duhul ținându-ne mintea în iad, am putea spune că acesta este un aspect apofatic al vieții?

Răspuns: Nu, nu este apofatic. Este împlinirea unei porunci, însă adâncimea ei este negrăită.

Întrebare: Dumnezeu spune că „Cel ce se va smeri pe sine, se va înălța” (Mat. 23:12). Putem spune că de fiecare dată când ne smerim pe noi înșine trăim această înălțare a Domnului?

Răspuns: Cu toții am trăit aceasta. Uneori ești la Liturghie și ți-e greu să te rogi, și deodată vine un gând smerit și inima e slobozită, vin lacrimile și primești o rugăciune plină de însuflare care te aduce foarte aproape de Domnul. Atunci vorbești cu El cu o îndrăzneală pe care nu o aveai înainte. Doar un singur gând smerit și carapacea inimii se sparge și o nouă viață „iese din găoace”.

Întrebare: Deci am putea spune că cugetarea la iad este un dar în viața aceasta, pentru că ori de câte ori o facem, trăim o înălțare.

Răspuns: Da, în același fel în care orice suferință este un dar, dacă o folosim ca să ne smerim duhul și să ne exprimăm recunoștința față de Răscumpărătorul nostru, pentru a-I face loc în viața noastră. Orice necaz sau boală, orice fel de suferință poate fi de folos, pentru că dimensiunea pătimirii face parte din însăși lucrarea iconomiei lui Hristos pentru mântuirea noastră. suferința și moartea au intrat în lume când Adam a încălcat porunca. Dumnezeu i-a spus atunci: „În sudoarea feței tale și cu durere și trudă îți vei câștiga pâinea” (vezi Fac. 3:19). Iar acum, când trudim de bunăvoie pentru pâinea vieții, care este cuvântul Său, Îi suntem bineplăcuți și suntem înnoiți.

Orice lucru care ne poate aduce smerenie și zdrobire în inimă, încât să poată intra în legătură cu Dumnezeul milei și a toată mângâierea, ne este de folos. Osândirea de sine la iad ajută foarte mult. Atunci când de bunăvoie mă socotesc vrednic de iad, de pustiirea în care mă aflu în această viață și Îi spun aceasta lui Dumnezeu din inimă – „Ține-ți mintea în iad și în inimă” spune Sfântul Siluan –, atunci această osândire de sine de bunăvoie zdrobește inima și astfel aflu legătura cu Dumnezeu. Sunt multe căi de a intra în legătură cu Dumnezeu: prin nevoință de bunăvoie și osândire de sine până la iad, care este cea mai înaltă formă a acesteia, și prin nevoință fără de voie, atunci când pătimim boală, rușine, prigoană sau defăimare și ne smerim pe noi înșine, atârnând totul de mila lui Dumnezeu, punându-ne încrederea în dreptatea Sa, cu nădejdea că ne va scoate din groapa stricăciunii. Sfântul Isaac Sirul scrie că nimeni nu s-a suit la cer printr-o viață de huzur. Părinții spun că adevărata înțelepciune, mai ales pentru monahi, este să aibă nevoință de bunăvoie în viața lor, spunând necontenit rugăciunea de pocăință cu lacrimi, postind, făcând binele și trudind pentru semenii lor.

Întrebare: Părinte, de ce nu a fost înțeles cu adevărat creștinismul de-a lungul veacurilor, așa cum spune Părintele Sofronie? Este prea înalt pentru omenire?

Răspuns: Da, exact. Pentru Părintele Sofronie, creștinismul este ceea ce a văzut în Starețul său: a avea o inimă care îmbrățișează întregul univers și înfățișează întreaga lume în rugăciunea de mijlocire înaintea lui Dumnezeu, în toată vremea, cu multe lacrimi, așa cum spune Sfântul Siluan. Pentru Părintele Sofronie, un creștin este un următor al lui Hristos.

Întrebare: Și de ce unii pot să-l înțeleagă mai adânc decât alții?

Răspuns: Această întrebare o aflăm și în Evanghelia Sfântului Ioan (vezi Ioan 7:1-7). Pentru că faptele noastre sunt rele și preferăm întunericul mai mult decât lumina (vezi Ioan 3:19). Atunci când citim viețile Sfântul Siluan, a Sfântul Iosif Isihastul și a altora, vedem că acesta este adevăratul creștinism, acesta este duhul minunat al sfințeniei, care este adevărată lumină a creștinului. Ei nu și-au pus încrederea în nimic altceva în afară de Hristos. Educație – prea puțin. Cultură – mai deloc. Cel puțin nu ceea ce oamenii consideră a fi cultură și bune maniere. Totuși, ei au avut o asemenea cultură lăuntrică, o asemenea râvnă și o asemenea minte care cunoștea nemărginirea dumnezeirii.

Întrebare: Așadar, putem spune că vedem adevăratul creștinism doar la sfinți?

Răspuns: Da, la Sfinții lui Dumnezeu. De aceea cântăm mereu la Liturghie: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți, pe noi cei ce-Ți cântăm, aliluia”. El întru Sfinți este minunat. Iar noi, prin iconomie, încercăm să urmăm Sfinților. Până și Sfintele Sinoade Ecumenice au smerenia să spună: „Urmând Părinților noștri, credem și dogmatizăm cutare și cutare”. Sfinții, aceștia sunt creștinii care Îl arată a fi minunat, adică, cei ce dovedesc adevărul descoperirii Sale, adevărul Său, ei sunt cu adevărat după asemănarea Lui. Iertați-mă, sunt un creștin de calitate mediocră, însă cel puțin, viețuind lângă Părintele Sofronie, am prins o licărire a ceea ce este adevăratul creștinism. Atunci când era singur și credea că nimeni nu-l vede, Părintele Sofronie se tânguia mereu că nu mai putea trăi acea viață pe care o cunoscuse în pustia Sfântului Munte, atunci când se preda morții în fiecare clipă și în toată vremea. Acesta este creștinismul: a fi în stare să te ții pe pragul morții fără să-ți fie teamă. Sfântul Simeon Noul Teolog spune ceva care ne osândește pe noi, duhovnicii: „Părintele duhovnicesc este cel ce se dă pe sine morții în fiecare ceas pentru cei ce îi sunt încredințați, pentru mântuirea și folosul lor duhovnicesc.” Care dintre noi face cu adevărat aceasta? Aproape niciodată nu suntem în stare să păstrăm o asemenea măsură. Însă, acesta este adevăratul criteriu și ori de câte ori am păstrat o mică măsură din el, am văzut numaidecât diferența, chiar și în oameni.

Era odată un predicator foarte popular și dăruit, care cunoștea și tâlcuia foarte bine Scripturile, avea o înțelegere uimitoare. Era plin de însuflare din pricina dragostei sale pentru Scriptură și pentru Hristos. Însă odată i-a venit gândul de a pleca din parohie și a-L propovădui pe Hristos peste tot în lume. Cum în biserica lui nu exista tradiția de a întreba pentru a primi încredințarea din partea unui Părinte, și-a părăsit parohia ca să propovăduiască în lumea întreagă. Mai târziu l-a aflat cineva într-o țară străină, șezând în spatele unei biserici în depresie și refuzând să slujească mesa pe care i s-a cerut unui mirean să o săvârșească. Cred că darul lui era adevărat, însă pentru că nu exista nicio tradiție de a avea un punct de referință în Biserică, pentru a-i da confirmare în ceea ce făcea, el și-a urmat gândul și a pierdut totul. Or citim la Sfântul Pavel că trebuie să stăm acolo unde Dumnezeu ne-a așezat (1 Cor. 7:20, 24).

Dacă nu suntem cu băgare de seamă, chiar și noi, preoții ortodocși, putem cădea în depresie sau eșec după ani de slujire roditoare în Biserică, cu toate că viețuim în sânul Tradiției. Cei ce viețuiesc după voia lor și cu mândrie, și se rup de Tradiție desprinzându-se de duhovnicul lor, întotdeauna vor suferi vătămare. Nu suntem păziți atunci când nu avem niciun punct de referință, atunci când ne punem încrederea în propria noastră gândire. Ni se cere, așa cum spune Părintele Sofronie, să ne răstignim mintea și înțelegerea, să primim o anumită moarte a ascultării, și atunci vedem minunea. Cel ce de bunăvoie și-a omorât voia și și-a făcut mintea nebună de dragul ascultării, va cunoaște saltul peste zid (Ps. 17:32). Am avut un coleg de facultate care s-a alăturat unor monahi sfinți ce locuiau cu noi în acea vreme. A dobândit râvnă și în scurt timp a devenit ca un înger, rugându-se toată noaptea. Însă, nu s-a smerit pe sine ca să intre sub ascultarea unuia din monahi și să se lipească de un duhovnic. Vreme de câțiva ani și-a păstrat libertatea neavând punct de referință, însă apoi s-a pierdut. Mai târziu îi plângea lumea de milă pentru că până la urmă nu a mai reușit să se facă preot. Dacă s-ar fi lipit de unul din acești sfinți ieromonahi pe care îi aveam acolo, ar fi reușit. În schimb alții, care erau mai puțin dăruiți, însă au avut încredere în duhovnicii lor, au reușit mult mai bine.

Acest lucru este foarte cunoscut în monahism. Am văzut Părinți care erau mai degrabă oameni obișnuiți și totuși aveau ucenici care și-au dat silința și le-au făcut ascultare, și au devenit mari. Datorită ascultării lor și a legăturii drepte cu Părintele lor, i-a aflat harul și s-au îmbogățit. Un Părinte mi-a spus odată: „Biserica este o instituție foarte neobișnuită. Unii oameni fără nicio carieră în lume merg la mănăstire și află calea mântuirii, află harul și își sfârșesc viața în chip minunat. Și sunt alții care au făcut o carieră extraordinară în lume, însă atunci când merg la mănăstire, ei nu reușesc să afle calea” și aceasta pentru că există acea condiție a smereniei și a ascultării. Dacă afli un Stareț adevărat care are discernământ, poți avea totul. Poți avea ascultare, care este cea mai mare virtute, singura virtute care Îl „silește” pe Dumnezeu să vină la tine, și totodată poți avea toată libertatea și privilegiul de a fi fără de grijă, dăruindu-te doar rugăciunii. De aceasta avem nevoie în Biserică mai mult decât orice, mai mult decât istețimea sau educația: de povățuirea Părinților noștri. Dumnezeu este Dumnezeul Părinților noștri, iar noi suntem fiii Părinților noștri pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu. Dacă nu înțelegem aceasta, nu câștigăm nimic. Cei ce simt puterea lăuntrică a tainei, cunosc acest adevăr. Adesea oamenii îmi spun că printr-o singură chemare a rugăciunilor Părinților lor, starea lor se schimbă numaidecât și încep să ardă, și se întâmplă așa pentru că aceasta îi este bineplăcut lui Dumnezeu. Părintele Sofronie cunoștea acest lucru foarte bine, pentru că inima îi era legată de Sfântul Siluan în acest chip, aceasta era puterea lui. Puterea Sfântului Simeon Noul Teolog era legătura lui cu Sfântul Simeon Evlaviosul. El a fost atât de privilegiat. L-a văzut pe Hristos și de-a dreapta Lui stătea Părintele său îngenunchiat, rugându-se pentru el. Cum să nu aibă încredere în Părintele lui, când Hristos i-a dat o asemenea binecuvântare ca să-l vadă în acest chip?

Sunteți cu toții mai tineri decât mine, așa că nu pierdeți vremea. Acum că sunteți tineri încercați să vă îmbogățiși pentru ca atunci când veți îmbătrâni să viețuiți cu dobânda capitalului vostru, așa cum spunea Sfântul Paisie. „Cine citește să înțeleagă” (Mat. 24:15).

Citiți aici partea II