Sfântul Ioan Botezătorul

Vom aduce câteva lămuriri asupra unui fragment pe care Sfântul Sofronie l-a scris despre Sfântul Ioan Botezătorul. Domnul l-a mărit pe Sfântul Ioan Botezătorul, dând mărturie că el este cel mai mare dintre cei născuți din femei, pentru că s-a făcut pe sine cel mai mic (vezi Mat. 11:11). Deși avea toată slava în Israel și mulți oameni îl socoteau a fi Însuși Hristos, el s-a pus pe sine mai prejos decât încălțămintea Domnului și a mărturisit că nu era vrednic să dezlege curelele încălțămintei lui Hristos (vezi Lc. 3:15-16, Marc. 1:7 și Fapt. 13:24-25), și că „Hristos trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (vezi Ioan 3:30). Nu trebuie să uităm că am căzut din mândrie și că cea mai mare virtute de care Domnul a dat dovadă pentru a ne mântui este smerenia Sa, opusul a ceea ce ne duce la pieire. Smerenia lui Hristos este într-adevăr cea care ne mântuiește, cel mai mare dar al Său, care ne dă putința de a afla tămăduirea  căderii noastre.

Domnul Însuși a pus smerenia ca și condiție pentru a învăța orice lucru dumnezeiesc: „Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mat. 11:29). Dacă învățăm smerenia lui Hristos, vom fi în stare să percepem două realități: cea dumnezeiască și cea omenească. Vom desluși prezența lui Dumnezeu în tot lucrul și în tot omul, și vom vedea și minciuna dinlăuntrul nostru. Hristos este Lumina lumii, „care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1:9), pentru că orice om are chipul lui Dumnezeu înlăuntrul său. Dumnezeu a sădit în om potențialul de a-L cunoaște pe Ziditorul său și de a se uni cu El și, dacă vedem chipul Său în orice persoană, putem cinsti și iubi orice ființă omenească ca pe noi înșine. Însă, pentru a desluși acest chip în ceilalți, trebuie să fim smeriți, pentru că smerenia atrage harul, iar harul este lumina vieții. Fără smerenie rămânem orbi și nu putem înțelege nimic dumnezeiesc și nimic omenesc.

Măreția Sfântului Ioan Botezătorul constă în faptul că era atât de smerit încât a fost în stare să-L recunoască în chipul smerit, pe care Domnul l-a luat pentru a veni la noi, pe Atotputernicul Dumnezeu, pe „Cel ce este”, așa cum i S-a descoperit lui Moise (Ieș. 3:14). Mulți nevoitori viețuiau de-a lungul Iordanului în vremea aceea și existau multe școli de prooroci, însă el a fost singurul care L-a recunoscut pe Domnul drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (vezi Ioan 1:29, 36). A avut mari ucenici, asemenea lui, primii mari Apostoli, pe care i-a îndemnat bucuros să-L urmeze pe Domnul. Nu arareori vedem în zilele noastre chiar și mari duhovnici care sunt foarte atașați de ucenicii lor și nu i-ar slobozi lesne de sub autoritatea lor. Însă Sfântul Ioan Botezătorul a fost atât de mare, de smerit și de liber încât, văzându-L și recunoscându-L pe Domnul și-a îndrumat proprii săi ucenici spre Hristos. Iar ucenicii săi, care crescuseră în această atmosferă a libertății și erau smeriți asemenea învățătorului lor, L-au urmat pe Domnul și au devenit stâlpi ai Bisericii, ai comunității apostolești.

Sfântul Ioan Botezătorul a impresionat atât de mult întregul Israel încât căutau să afle dacă el era Proorocul, cel pe care îl așteptau (vezi Ioan 1:19-27). „Cine ești tu?”, l-au întrebat, iar el a mărturisit: „Nu sunt eu Hristosul”. De îndată mintea îi era la Cel pe Care Îl aștepta și pentru care îi pregătea pe oameni. „Atunci cine ești? Ești tu Proorocul?”, acel Prooroc anume, despre Care Moise a proorocit spunând: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultați” (Deut. 18:15). Și iarăși Ioan a răspuns: „Nu”. Atunci, cuprinși de o adâncă luptă lăuntrică, iudeii l-au întrebat: „Cine ești tu? Ce spui despre tine însuți?” „Cu alte cuvinte”, spune Părintele Sofronie, „ce conștiință ai despre tine însuți, de botezi oamenii și îi chemi la pocăință?” Aceasta L-au întrebat iudeii mai târziu și pe Domnul: „Cu ce putere faci acestea?” (Marcu 11:28). Atunci Ioan a răspuns cine era, însă nu direct, ci doar prin raportare la Cel pentru Care îl pregătea pe Israel. Nu spune „Sunt prooroc”, ci „le-a arătat prezența printre ei a Celui care prin Ființa Sa era mai înainte de el, mai înainte de toate, și a Cărui încălțăminte el, Ioan, nu era vrednic să o dezlege.” Acesta este întocmai felul în care va răspunde mai târziu Domnul iudeilor în legătură cu Cine era El, întotdeauna prin raportare la ascultarea Sa față de Tatăl, încât doar dacă ar fi fost smeriți ar fi înțeles.

Sfântul Sofronie scrie că Sfântul Ioan a fost cel dintâi care L-a recunoscut pe Domnul ca Iahve al lui Israel, așa că el este într-adevăr primul în această mărturisire a credinței. El a primit încredințarea adevărului pe care îl mărturisise ucenicilor săi atunci când L-a botezat pe Hristos în Iordan, adică atunci când a auzit glasul Tatălui mărturisindu-L pe Fiul și când L-a văzut pe Sfântul Duh pogorându-Se peste El în chip de porumbel (Mat. 3:16-17). Pentru noi, este un adevăr dat, este foarte lesne să-L recunoaștem pe Hristos ca Domn, pentru că suntem născuți din părinți creștini, suntem botezați și primim un har atât de mare, deși este poate îngropat în inima noastră. Avem o istorie de mai mult de 2000 de ani de sfințenie a vieții, de sfinți care L-au cunoscut în chip desăvârșit și L-au iubit peste măsură. Cu cât timpul trece, două adevăruri ni se dezvăluie în paralel: este adevărat că oamenii devin tot mai înstrăinați și pierd harul, însă totodată au și mai multe mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în lume. De curând, un întreg nor de sfinți au fost canonizați. Ei sunt martori adevărați care au atins măsura sfințeniei, și astfel ne este foarte ușor să ne întărim în credință și să urmăm căii lui Hristos.

Sfântul Sofronie scrie: „Moise și proorocii au vestit arătarea lui Hristos pe pământ printre noi, care este exprimată prin numele «Emanuel» sau «Dumnezeu este cu noi» (Mat. 1:23), însă atunci când acest Dumnezeu S-a arătat, oamenii nu L-au recunoscut. Iar aceasta nu este surprinzător.” S-au smintit de El. Până și despre Apostoli citim în Evanghelie că, atunci când L-au văzut pe Hristos după Înviere, I s-au închinat însă unii s-au îndoit (vezi Mat. 28:17). Totuși Părintele Sofronie a avut acel sfânt discernământ de a vedea că ei nu se îndoiau de măreția Sa, pentru că ei aveau o viziune și o credință desăvârșită, însă se îndoiau, sau mai degrabă erau uimiți peste măsură de faptul că firea omenească putea primi un asemenea belșug de har și slavă de la Dumnezeu. Părintele Sofronie continuă: „Cum este cu putință să recunoști în chip de om pe Acela ce numai prin cuvântul Său a zidit toate?” Iudeii erau uimiți să-L vadă pe Hristos ca om, deși întruparea Sa fusese proorocită. Iudeii credeau că Mesia va fi un om, fiul lui David, însă nu Fiul lui Dumnezeu.

Chiar la începutul întoarcerii Părintelui Sofronie la Hristos, deși era încredințat de starea duhovnicească înaltă pe care o avea că Hristos este Dumnezeu, se lupta totuși cu El, poate din pricina influenței orientale: „Cum poți Tu, acest mare Dumnezeu desăvârșit, să îngădui atât de multă suferință în această lume?” Iar acest Atotputernic Dumnezeu cu care se certa, i-a răspuns ca Domn Răstignit: „Tu ești cel ce ai murit pentru ei pe Cruce?” Atunci, Părintele Sofronie a fost rușinat, iar iubirea lui pentru Hristos i-a crescut. El face același comentariu și despre Sfântul Pavel, care a înțeles că Iisus era Dumnezeu atunci când i-a apărut pe drumul Damascului, și L-a întrebat: „Cine ești, Doamne?” Atunci Hristos i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (vezi Fapte 9:4-6). Aici din nou Hristos răspunde ca Domn Răstignit, ca Iahve. Atât în cazul Sfântului Pavel, cât și al Părintelui Sofronie, Hristos a fost recunoscut ca Dumnezeu și a răspuns ca Domn Răstignit. De aceea Părintele Sofronie spunea că nu se poate ajunge la îndumnezeire fără credință desăvârșită în dumnezeirea lui Hristos și în obârșia dumnezeiască a cuvântului Său. Atunci, în conștiința noastră, Iahve, Atotputernicul Dumnezeu al lui Israel, va fi unul și același cu Domnul Răstignit Care a murit pentru păcatele acestei lumi – aceasta este dreapta credință.

Părintele Sofronie putea filozofa cu privire la orice aspect; de fapt, se putea mișca la orice nivel. L-am văzut vorbind cu filozofii ca un filozof, iar cu bătrânele cipriote cu o deplină simplitate și foarte serios. Părintele Sofronie știa că este necesar să vorbești limba oamenilor școliți, pentru că dacă nu le zdrobești înfumurarea și dacă nu le arăți că nu ești neînvățat în domeniul lor, ei nu se vor smeri pentru a primi cuvântul harului spre înnoirea lor. Nu filozofa din mândrie, ci din sincera lui dorire de a-i evangheliza. Astfel a făcut Sfântul Pavel cu atenienii atunci când le-a vorbit ca un filozof, spunând: „Am venit să vă vorbesc despre acest Dumnezeu Necunoscut” (vezi Fapt. 17:23-28). S-a referit chiar și la filozofia epicurienilor folosind unele din expresiile lor, cum ar fi, „în El credem, și ne mișcăm, și suntem” sau „căci ai Lui neam și suntem” (vezi Fapt. 17:28). Sfântul Pavel a spus cuvinte minunate! Nu a vorbit în acest chip din mândrie, ci pentru că voia să le zdrobească înfumurarea pentru a-i smeri și a putea să le împărtășească oarecare cunoaștere duhovnicească, un dar de la Dumnezeu.

„În căutarea cunoașterii lui Dumnezeu, mintea omenească tinde în chip firesc spre nemărginit, spre nevăzut, spre negrăit, spre ceea ce este cu mult mai presus de orice formă, gând și cunoaștere”, continuă Părintele Sofronie. Deși aveau mulți dumnezei, grecii Îl căutau pe acel singur Dumnezeu, pe Care nu-L cunoșteau. Iudeii aveau aceeași înclinație: Iahve al lor era atât de inaccesibil, atât de nepătruns, încât în cele din urmă I-au uitat și Numele, au rămas cu cele patru consoane, nemaifiind în stare să le pronunțe. Părintele Sofronie vrea să spună că există o tendință a minții omenești să vorbească doar despre teologia apofatică. Atunci când subliniem doar acest aspect, rămânem înlăuntrul limitelor celor zidite, însă avem nevoie și de părtașia nezidită la lumina lui Dumnezeu, care este cunoașterea lui Dumnezeu. „Și atunci deodată ni se oferă putința de a-L vedea, de a-L atinge, de a-L avea printre noi ca om, înjosit și lipsit, fără nicio putere în această lume, nici politică, nici măcar bisericească, deși firesc ar fi să o aibă de vreme ce El era Dătătorul legii.” În cartea sa „Rugăciunea, experiența vieții veșnice”, Părintele Sofronie își exprimă adânca mâhnire că sinagoga a fost întemeiată în Numele lui Hristos și totuși El a fost respins de ea. „Cum este deci cu putință acum, ca nu doar să nu facă parte din ierarhia Bisericii, ci să fie și prigonit de această ierarhie care a fost întemeiată în Numele Său?” Astfel se mâhnește și Sfântul Pavel pentru propriul său popor, „pentru frații săi cei de un neam cu el, ale cărora sunt înfierea și slava, și Legea și făgăduințele”, pentru care își dorea să fie anatema (vezi Rom. 9:3-4).

„Ce minte, sau ce cunoaștere, sau ce duh trebuie să aibă omul pentru a putea să vadă în această umilire a lui Dumnezeu un alt aspect al Absolutului Său? O nouă Revelație, întregind-o pe cea dinainte care i-a fost dată lui Moise „în întuneric” (vezi Ieș. 20:21, Deut. 5:22-23). Cât de mare trebuie să fie cineva pentru a exprima această nouă Revelație a lui Dumnezeu ca Lumină, [așa cum L-a cunoscut Părintele Sofronie], întru Care nu este nici urmă de întuneric…” În fragmentul pe care l-am citit, Părintele Sofronie compară cunoașterea nedesăvârșită a Vechiului Testament în care domnea încă întunericul cu adevărata Lumină care este acum în lume și dă fiecărui om putința de a-L cunoaște ca Lumină. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul spune că atunci când Îl vedem ca Lumină, „vom deveni asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea precum este” (vezi 1 Ioan 3:2). Părintele Sofronie vorbește în acest pasaj despre propria sa experiență a Luminii. Această trăire nu poate fi exprimată sau descrisă în cuvinte omenești. Sfântul Pavel a spus-o cel dintâi: a auzit „cuvinte de nespus, care nu pot fi rostite” (vezi 2 Cor. 12:4), însă înrâurirea acestor cuvinte este viață, „și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). Această Lumină Nezidită este adevărata viață a oamenilor. Această viață nezidită are un caracter apofatic, pentru că se află dincolo de cele zidite, însă, în Hristos, ea poate fi împărtășită omului.

Întrebare (Părintele Stareț Petru): Putem spune că atitudinea Sfântului Ioan Botezătorul este atitudinea opusă ademenirii lui Adam de către diavol, de a se face întocmai ca Dumnezeu?

Răspuns: Da. Exact. Toți proorocii au gustat din această perspectivă răsturnată atunci când au văzut slava lui Dumnezeu. De aceea toți proorocii au vorbit despre smerenia căii lui Hristos, care a fost descoperită pe deplin și în chip desăvârșit atunci când S-a întrupat. Aduceți-vă aminte de Isaia care s-a numit pe sine „om netrebnic locuind în mijlocul unui popor necurat” (vezi Isa. 6:5), sau de David Proorocul, care nădăjduia că Dumnezeu îi va ierta păcatele atunci când ostașul său arunca cu pietre asupra lui (vezi 2 Reg. 16:6-11). Proorocii au avut cu toții acea perspectivă răsturnată de a vedea cât de mare este milostivirea și iubirea lui Dumnezeu, și cât de nevrednici suntem noi.

Întrebare: Logic vorbind, teologia apofatică pare să-L slăvească mai mult pe Dumnezeu. Putem spune însă că posibilitatea omului de a se uni cu acest mare Dumnezeu, Îl slăvește și mai mult, așa cum spunem că pogorârea lui Hristos este o minune mai mare decât înălțarea Sa?

Răspuns: Avem nevoie de amândouă. La Botezul Domnului spunem, „Mare ești Doamne (prin acest har care se pogoară pe pământ) dar cine poate lăuda minunile Tale”. Apofaticul trebuie să slujească catafaticului, însă avem nevoie să păstrăm în minte amândouă dimensiunile, pentru a nu pierde măreția trăirii catafatice pe care am primit-o în Hristos.

Întrebare: Hristos spune că vameșii și desfrânatele l-au recunoscut pe Ioan Botezătorul, iar nu fariseii și cărturarii (vezi Mat. 21:32). Și Sfinții sunt recunoscuți de către păcătoși?

Răspuns: Aceasta arată măreția lui Dumnezeu și adeverește că nimic nu-L împiedică a cerceta pe oricare om. El îi cercetează pe cei ce sunt sfințiți din pântecele maicii lor, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul sau Sfântului Ioan Evanghelistul, însă nimic nu-L împiedică să scoată oameni vrednici din cei nevrednici, și să-i arate oameni mari tămăduindu-le rănilor lor cele multe. Nu putem face comparație, însă cei ce primesc har după ce au fost răniți de păcat, sunt în stare să prețuiască mai mult harul, să se smerească pe ei înșiși, să aibă o mare recunoștință și să înainteze cu pași mari. Chiar și Sfântul Ioan Scărarul spune, „Cine este mai mare, cel ce nu a păcătuit niciodată sau cel ce a păcătuit, s-a pocăit și s-a întors pe calea cea dreaptă? Mai degrabă al doilea, după chipul Celui ce a murit și a înviat pentru mântuirea noastră.” Domnul, de fapt, îi provoca pe iudeii care pretindeau a fi poporul ales al lui Dumnezeu, dovedindu-le că avea puterea să ridice fii lui Avraam din „pietre”, din vameși și desfrânate, ridicând chipuri ale Sale din pietre trupești.

Întrebare: Ați spus că inimile multora au fost vădite prin venirea lui Hristos în Israel. De ce duhul smereniei stârnește o asemenea împotrivire?

Răspuns: Pentru că în smerenie se află o lepădare de sine care îl pregătește pe om să primească iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu, care mântuiește și desăvârșește. În schimb, mândria este egoistă, iar egoismul nu poate nici iubi, nici avea comuniune cu ceilalți, nici primi Duhul. Se simte mândria amenințată de smerenie? Da, pentru că smerenia este lumină, și ce părtășie poate avea lumina cu întunericul mândriei? (cf. 2 Cor. 6:14). Lumina smereniei descoperă tăcut întunericul mândriei, și din această pricină fariseii se simțeau amenințați de prezența lui Hristos, care era pentru ei o judecată fără cuvinte.