Trezvia – esența ascezei ortodoxe Convorbire cu Arhim. Zaharia

Întrebare: Ne puteți spune câteva cuvinte despre trezvia pozitivă și cea negativă?
Răspuns: Trezvia negativă este cea prin care ne împotrivim gândurilor rele care năvălesc asupra noastră. De îndată ce ele apar, ne ridicăm mintea la Dumnezeu spunând, „Doamne, vrăjmașii mei au sosit, apără-mă”, și încercăm să nu-i îngăduim minții să cedeze. Sfântul Sofronie avea o vorbă: „Nu îți preda mintea (не дай ума)”, adică, nu te supune gândului de la vrăjmașul care te asaltează. Trezvia negativă înseamnă a spune „nu” fiecărui gând rău care se apropie. Părintele Sofronie ne spunea că toate gândurile rele vor trece prin noi pentru ca noi să le spunem „nu” la toate, și ca în cele din urmă să rămână numai Dumnezeu. Nu suntem naivi, așa cum spune Sfântul Pavel, „nu ne sunt necunoscute gândurile vrăjmașului” (2 Cor 2:11), le cunoaștem, dar nu le primim.

Trezvia pozitivă este tot ceea ce facem pentru a fi îmbrăcați cu putere de sus, ca să devenim atât de temuți pentru vrăjmașii noștri, încât ei să nu poată nici măcar să se apropie. Dacă trăim în acest cuptor al pocăinței, iar inima noastră arde cu lacrimi și amară tânguire, jelindu-ne pe noi înșine, dacă inima noastră este fierbinte și plină de râvnă, vrăjmașul pur și simplu nu se poate apropia și atunci ne bucurăm de libertate. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că atunci când avem o inimă zdrobită, niciun gând al vrăjmașului nu se ridică până la mintea noastră, nici nu ajunge pe buzele noastre. Gândul este înăbușit în gât, înainte să poată ieși afară. Trezvia pozitivă înseamnă a zidi zidurile Ierusalimului (Ps. 50:18), adică, a rămâne păziți între aceste ziduri, a ne zidi o stare duhovnicească ce ne poate da puterea de a-l respinge pe vrăjmaș și de a alunga într-o clipită orice gând păcătos. Această stare duhovnicească devine o putere lăuntrică și se zidește prin pocăință. Într-o astfel de stare, dacă suntem atacați de un gând rău de la vrăjmașul, simțim apropierea acelui gând înainte ca forma lui să prindă contur ca venind de la o anumită patimă. Simțim că o energie străină și potrivnică se apropie, și dacă închidem ușa, nici măcar nu vedem dacă era un gând de mândrie, sau de necurăție, sau orice alt fel de gând. Părintele Sofronie spune că acesta este semnul că mintea și inima sunt unite. Aceasta este starea firească a omului care trăiește potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, monahii simt întotdeauna apropierea gândurilor înainte ca ei să le vadă forma în chip lămurit: aceasta este trezvia cea desăvârșită.

Părinții pustiei Egiptului din veacul al IV-lea, se rugau statornic și neîncetat să li se dea duhul pocăinței, știind că acesta îi va păzi, încât vor deveni de temut pentru vrăjmașii lor. În religiile orientale, lupta se duce pentru a despuia mintea de orice gând și de orice formă relativă a existenței. Însă pentru noi, aceasta este cea dintâi și mai puțin importantă parte a problemei: noi nu încercăm numai să ne dezbrăcăm de omul cel vechi cu patimile și poftele lui (Gal 5:24), ci mai ales să ne îmbrăcăm cu cel nou, cu omul cel ceresc și născut din duh, adică, cu harul nestricăcios al lui Dumnezeu care ne zidește sălaș în ceruri. Noi clădim această stare de putere lăuntrică împotriva vrăjmașului prin legătura noastră cu Dumnezeul Persoană, care este pentru noi veșnicia, raiul. Așa cum spune Apostolul, viața noastră este ascunsă în Persoana lui Hristos (cf. Col. 3:3). Cea mai mare virtute pentru noi este smerenia care întreține dragostea, adică, legătura noastră cu Dumnezeul personal.

Întrebare: Ce ajută să avem trezvie atunci când ceva ne tulbură?
Răspuns: Este ceea ce spune psalmul, „Gata am fost, și nu m-am tulburat” (Ps. 118:60). Dacă mă cert cu un frate, toată ziua mă gândesc neîncetat la asta și fierb pe dinlăuntru cum să mă răzbun mai eficient. Același lucru se întâmplă și cu aspectul pozitiv al acestui fenomen: dacă ne începem ziua revărsându-ne inima înaintea lui Dumnezeu și plângem pe îndestulate, și primim mângâierea nestricăcioasă a Duhului Său, atunci pe toată durata zilei, orice facem, oriunde am fi, știm că avem înlăuntrul nostru un centru luminos și o flacără arzătoare, și nu putem uita că am aruncat o ancoră în ceruri. Sfântul Ioan Scărarul spune că de îndată ce un gând păcătos se apropie, cei care învață să trăiască neîncetat cu plânsul pocăinței aud numaidecât o voce lăuntrică care este puterea lui Dumnezeu în ei, spunând: „Fii cu băgare de seamă, dacă primești acest gând, dacă te predai acestei dorințe păcătoase, te voi părăsi”. Și bineînțeles, nimeni nu e atât de nebun încât să renunțe la acea nestricăcioasă mângâiere și bucurie pe care o aduce pocăința. Așadar, putem avea această continuă trezvie atunci când inima noastră este rănită. Așa cum doi tineri îndrăgostiți nu pot uita unul de altul, la fel și omul care are o inimă rănită de plâns nu-L poate uita nici măcar o clipă pe Hristos, Capul Trupului al cărui mădular este: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin” (Ps. 15:8).

Există o cale de a păstra trezvia. Psalmul spune, „Gătitu-m-am și nu m-am tulburat”. Cum ne pregătim? În mănăstiri, monahii au acest obicei de a avea o rânduială de rugăciune dimineața. Aceasta ne ajută să fim pregătiți și să zidim o stare dumnezeiască înlăuntrul nostru, astfel încât să nu fim vulnerabili în fața gândurilor, ci puternici înaintea feței vrăjmașului. Dacă omul cultivă plânsul duhovnicesc, cu siguranță va dobândi un gust duhovnicesc și nu se va lăsa păcălit atunci când se apropie un gând al vrăjmașului, chiar dacă vine îmbrăcat în piele de oaie, chiar dacă seamănă cu un gând bun. Dacă gândul este de la vrăjmașul, nu are o energie bună, iar nevoitorul are un simț al gustului lăuntric care îl face să își aprindă „beculeţele de alarmă” și să închidă ușa. Părintele Sofronie spune în cartea sa despre Sfântul Siluan că avem un adevărat discernământ și o adevărată trezvie atunci când dobândim acest simț lăuntric al gustului.

Părintele Sofronie nu ne-a dat o pravilă de rugăciune, dar întotdeauna ne spunea să ținem neîncetat rugăciunea. Părintele Sofronie spunea că adevăratul duh monahal este a încerca și a păzi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu și rugăciunea. Dacă omul trăiește în acest chip, este o viață minunată: el își vede viața într-o linie dreaptă, și când doarme, și când este treaz. Pentru el, trezvia înseamnă că dacă dă de vreo piatră pe calea lui, o dă la o parte și își continuă drumul drept. Cea mai bună trezvie este atunci când Numele lui Hristos este lipit de suflarea omului. Atunci, toate gândurile străine, toate simțămintele străine rămân în afara acelei căi luminoase și drepte pe care o urmează omul lui Dumnezeu. Cine trăiește chemând neîncetat Numele lui Hristos, nici nu trebuie să se străduiască să lucreze trezvia, întrucât fiecare chemare a Numelui îl păzește de orice gând străin.

[page_end]

Întrebare: Mai continuăm rugăciunea minții atunci când simțim puternic prezența lui Dumnezeu?
Răspuns: Rugăciunea va deveni și mai puternică dacă vom continua să ne rugăm. Când rugăciunea lui Iisus este săvârșită după plânsul pocăinței, chemarea în gând a Numelui lui Hristos devine foarte puternică și curge de la sine. Uneori este uimitor: cu fiecare chemare, un val de har trece prin suflet. La acest lucru se gândea Sfântul Efrem Sirul atunci când Îi spunea lui Dumnezeu, „Oprește valurile harului Tău”. Părintele Sofronie spune că, în marea lui smerenie, Sfântul Îi spunea Domnului să oprească valurile harului Său, pentru a-i da prilejul să-și arate credincioșia chiar și atunci când era lipsit de ele.

Întrebare: Cum facem deosebirea între durerea omului vechi și durerea omului nou?
Răspuns: Cu toții suntem omul vechi. Durerea cea bună este cea pricinuită de pocăință în inimă. Această pocăință naște însetarea după Dumnezeu și se împreunează desăvârșit cu rugăciunea; în esență, o asemenea pocăință devine ea însăși puterea rugăciunii. La început, când am aflat prima dată despre rugăciunea lui Iisus, pentru o vreme a fost un adevărat praznic. Apoi am început să am tot soiul de gânduri rele de care mă rușinam. I-am zis Părintelui Sofronie, iar el mi-a spus, „Acele gânduri erau întotdeauna înlăuntrul tău, dar înainte nu le puteai vedea. Însă rugăciunea ți-a descoperit inima și ele au ieșit la iveală. Dar prin rugăciune energia acestor gânduri va deveni energie duhovnicească care va întreține rugăciunea”. Mereu ne spunea: „Lăsați orice fel de durere să vină; trebuie numai să adăugăm gândul cel drept ca să o prefacem în energie pentru rugăciune”. Orice mi se întâmplă, încep să vorbesc cu Dumnezeu în rugăciune, și acea durere devine energie pentru dialogul meu cu Dumnezeu. După o vreme, uit până și de unde a venit durerea, și rămân doar cu primenirea și mângâierea rugăciunii pe care I-am dăruit-o lui Dumnezeu din pricina acelei dureri.

Întrebare: Cât de primejdios este ca surorile să-și deschidă inima una alteia într-o mănăstire?
Răspuns: E costisitor. Nu e de departe situația ideală, dacă nu au binecuvântare să facă acest lucru. În Sfântul Munte, uneori li se îngăduie monahilor mai încercați să primească gândurile monahilor mai tineri, chiar dacă nu sunt preoți, însă nu este un fenomen des întâlnit. Aceasta nu se poate face în mod sistematic pentru că poate slăbi chiar și viața duhovnicească a celui care este aparent mai puternic. Părintele Sofronie spunea de asemenea, „Dacă egumenul ceartă și dojenește pe unul din frații obștii, iar un alt monah îl sprijină pe cel mustrat de egumen, acel monah trebuie să plece din mănăstire, pentru că această atitudine este considerată ca răzvrătire.”

Întrebare: Sfântul Sofronie spunea că uneori, când duhovnicul ne spune un cuvânt, nu trebui să mergem să le zicem altora, „Duhovnicul meu mi-a spus să fac asta”. De ce?
Răspuns: Pentru că acel cuvânt este pentru noi și nu obligă pe nimeni altcineva. Este foarte greșit când cineva vine la mine și spune, „Duhovnicul mi-a dat binecuvântare să fac cutare și cutare.” Este bine pentru tine, dar nu mă leagă și pe mine. Îl respect pe duhovnicul tău, dar acest cuvânt ți-a fost dat ție ca să știi ce este bine pentru tine. Nu ți-a dat acest cuvânt ca să mă silească pe mine. Încă un motiv pentru care nu trebuie să spunem cuvântul celorlalți este că ne pierdem unitatea duhului. Dacă păstrăm cuvântul cu luare aminte, vom avea întregime lăuntrică, ne vom ruga mai bine și nu vom șovăi când ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu. Uneori mergem și cerem sfat de la un duhovnic și apoi ne gândim, „Ar trebui să întreb și un alt duhovnic să văd ce va spune și el”. Atunci primim două cuvinte diferite, ceea ce nu înseamnă că unul dintre ei a greșit. Greșeala este a noastră, pentru că dacă am întrebat un duhovnic și am primit un cuvânt, dar nu l-am păzit, când mergem să-l întrebăm pe al doilea, deja nu mai suntem aceeași persoană. Starea noastră s-a schimbat, a devenit mai complicată, și primim un alt cuvânt, care probabil corespunde cu noua noastră stare pe care am dobândit-o din cauză că nu am ținut seama de primul cuvânt. Dacă procedăm astfel, vom fi împărțiți, iar omul „îndoit la suflet” devine „nestatornic în toate căile sale” (Iac. 1:8, v. Biblia 1688).

Întrebare: Cât de primejdios este să îndrăznim a da sfaturi oamenilor când aceștia vin să viziteze mănăstirea, atunci când nu ni s-a dat această ascultare de către Biserică?
Răspuns: Este primejdios chiar și pentru cei care au primit slujirea aceasta. Închipuiți-vă cum e dacă facem acest lucru fără a fi primit această ascultare! Îi deplâng pe cei care dau sfaturi fără a li se fi încredințat această slujire, căci ei fie vor cădea în înșelare, fie, în cel mai bun caz, nu vor spori niciodată, pentru că este mândrie. Până și Părinții noștri o făceau cu cumpătare și mare frică, deși aveau binecuvântare. Cu câteva luni înainte să devin preot și duhovnic, Părintele Sofronie mi-a dat binecuvântare să vorbesc cu oamenii. Odată, sub înrâurirea cuvântului pe care i l-am spus, o tânără a venit la așa zdrobire a inimii încât mi-a destăinuit întreaga viață, iar eu m-am tulburat. Am fugit la Părintele Sofronie, și el mi-a spus, „Ți-am dat binecuvântare să vorbești cu oamenii în general despre viața duhovnicească, dar nu să primești spovedanii.” Mi-am învățat lecția. Câteva luni mai târziu am fost hirotonit preot și duhovnic, și am început să primesc spovedanii, dintre care unele erau înfiorătoare, dar nu m-am mai tulburat, și mi-am dat seama că aveam sprijinul întregii Biserici care mă împuternicea să săvârșesc această slujire. Cu cinci luni înainte nu eram un alt om. Poate aveam chiar o stare duhovnicească mai bună, și totuși nu eram în stare să împlinesc această slujire.