Naționalismul și antinaționalismul

„Căci câtă vreme este între voi pizmă și ceartă și dezbinări, nu sunteți, oare, trupești și nu după firea omenească umblați? Căci când zice unul: eu sunt al lui Pavel, iar altul: eu sunt al lui Apollo (eu sunt rus, eu sunt român), au nu sunteți oameni trupești?” (1 Cor. 3:3-4). A fi naționalist înseamnă a fi trupesc. De fapt, tot ceea ce punem mai presus de Hristos ne face trupești. Când sunt certuri și invidii și dezbinări, suntem trup. Suntem trup nu doar atunci când slujim patimilor trupești, ci și când slujim oricărei alte patimi. Într-una din predicile sale, Sf. Filaret era gata să înalțe cântare de laudă și recunoștință locului în care s-a născut, însă numaidecât inima sa l-a oprit, iar el a spus: „Aud un alt glas în inima mea, care spune, «Cel ce iubește pe tată sau pe mamă [sau țară] mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine» (Mat. 10:37)”. Așadar, atunci când ne iubim neamul mai mult decât Biserica, mai mult decât pe Dumnezeu, suntem trupești. Însă a fi antinaționalist, a fi împotriva unui anumit neam, este și mai rău. Naționalismul este cel puțin firesc oamenilor căzuți, care luptă pentru supraviețuire. Naționalismul nu este ceva binecuvântat, însă am putea spune că este oarecum îndreptățit, având în vedere că oamenii nu cunosc altceva. La fel este atunci când ne iubim viața și luptăm pentru supraviețuire de frica morții și, din cauza fricii de moarte, păcătuim, spune Sf. Pavel (Rom. 5:12), pentru că am devenit iubitori de sine și în stare de orice nelegiure pentru a supraviețui. Dacă suntem duhovnicești cu adevărat, ne predăm pur și simplu. Domnul spune că este mai bine să fi ucis decât să ucizi (vezi Mat. 5:38-39).

Sf. Pavel spune din frică de moarte, toți au păcătuit. Ce înseamnă aceasta? Atunci când a avut loc păcatul, oamenii au devenit muritori, au fost osândiți la moarte și, din pricina acestei temeri de moarte, au început să devină de sine iubitori și să săvârșească toată fărădelegea pentru a supraviețui. Această frică de moarte a făcut ca păcatul să domnească pretutindeni: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Rom. 5:12). Problema este că traducerile nu sunt corecte: «… ἐφ’ ᾧ πάντες ἥμαρτον». «ΕΦ’ Ω [ΤΩ ΘΑΝΑΤΩ] πάντες ἥμαρτον» a fost greșit tradus în apus prin: „pentru că toți au păcătuit”. În greacă este limpede: „Toți au păcătuit DIN PRICINA FRICII DE MOARTE”. Dacă citiți tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur, el se referă la acest înțeles corect. Profesorul Ioannis Romanidis a dovedit în teza sa de doctorat că această inexactitate a indus întreg apusul în eroare și chiar în erezie. S-a spus despre teza lui că a fost una revoluționară, fascinantă, cea mai bună care a apărut la Universitatea din Atena după cel de-al doilea război mondial.

Sf. Ioan spune în Evanghelia sa: „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1:12). Adică, oamenii care sunt înnoiți prin cuvântul lui Dumnezeu, primesc harul înfierii și astfel devin fii ai Noului Adam, fii pe care i-a răscumpărat cu sfântul Său Sânge spunând, „Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Evrei 2:13). Asemenea suflete devin făptură nouă (Gal. 6:15) și se fac părtași adevăratei universalități a lui Hristos, viețuind mai presus de orice neam. Sau mai degrabă, devin „norod ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petr. 2:9). Așadar, putem deosebi trei stări: o stare mai presus de fire, dată celor ce sunt înnoiți și au părtășie la universalitatea lui Hristos, devenind singurul neam al lui Dumnezeu; starea după fire ce aparține lumii căzute, celor care sunt alipiți de viața lor măruntă și de lumea din jurul lor, și care devin naționaliști; și, în cele din urmă, o stare împotriva firii în care urâm un anumit neam, adică suntem antinaționaliști.