Convorbiri cu Părintele Zaharia – DESPRE DRAGOSTE

Întrebare: Uneori este greu să acceptăm faptul că Dumnezeul iubirii poate rosti asemenea cuvinte ca „întunericul cel dinafară” (Mat. 8:12) sau „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).

Arhim. Zaharia: Pe de o parte, El spune, „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37), însă este scris și că vom bate la ușă și El ne va răspunde, „nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la Mine toți lucrătorii nedreptății” (Luca 13:25, 27). Însă și faptul că El ne previne este tot un semn al dragostei Sale. Dacă arătăm fie și o mică dorință de a ne îndrepta, Domnul ne vine în ajutor. Chiar dacă îi dăm numai degetul mic, El ne va lua de mână și ne va scoate din adânc. Primim cele spuse de Domnul despre iad ca fiind adevărate și ne smerim. Aceasta ne aduce zdrobirea inimii și smerenie, și astfel ne apropiem mai mult de El. Este un fel de a ne ține mintea în iad. Unii Sfinți spun că cel ce nu cugetă la iad, nu va scăpa de iad. Cel ce viețuiește fără a ține seama de iad și fără a face totul pentru a-l evita, nu va scăpa de el. La urma urmei este vorba despre a ne tăgădui propria logică și a crede în cuvintele Domnului. Dacă ne luăm după logica noastră, vom rămâne în neștiință, pentru că logica omenească rămâne mereu îngrădită în limitele lumii zidite. Nici măcar închipuirea nu poate trece dincolo de ea. Nu cunoaștem nimic despre lumea nezidită până când nu începem să ne conformăm cuvântului Domnului care vine la noi din ea. Dacă primim porunca lui Dumnezeu și începem să o punem în lucrare, harul vine să ne lărgească inima și să ne lumineze mintea. Atunci începem să gândim altfel, dobândim altfel de avânturi și aspirații. Suntem întăriți și statorniciți într-o logică însuflată de Dumnezeu, care vine din lumea cealaltă. Fără cuvântul lui Dumnezeu și fără chemarea Numelui Său, nu avem nicio legătură, niciun mijloc de a cunoaște ceva despre lumea de sus.

Întrebare: Părintele Sofronie spune că iubirea față de vrăjmași este cu neputință fără dreapta credință în Hristos, însă auzim povestiri chiar și despre necreștini care își iartă vrăjmașii.

Arhim. Zaharia: Sfântul Pavel spune că chiar de ne-am da și trupul să fie ars, nu este mare lucru, dacă nu facem aceasta pentru Hristos, adică dacă nu o facem în duhul smereniei lui Hristos (1 Cor. 13:3). Dragostea pentru vrăjmași este cea mai înaltă formă de iubire, pentru că a ierta pe cel care te nedreptățește necesită o smerenie desăvârșită. Cu anevoie îi iertăm pe oamenii care ne ceartă atunci când am greșit. Închipuiți-vă cum este dacă suntem nedreptățiți atunci când suntem nevinovați. Este cu neputință să iertăm fără harul lui Hristos, fără prezența Sfântului Duh înlăuntrul nostru. Doar Hristos are această smerenie desăvârșită, pentru că a suferit o moarte nedreaptă. A fost fără de prihană, fără de păcat, și totuși S-a predat păcătoșilor care L-au omorât, rugându-Se pentru ei, „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23:24). Smerenia lui Hristos este cea care caracterizează adevărata iubire față de vrăjmași.