Convorbiri cu Părintele Zaharia – TEOCRAȚIA HARISMATICĂ

Sfântul Siluan spune că nu a aflat niciodată un Stareț care a atins măsura tatălui său, care era atât de bun la inimă. El își dorea un Stareț blând, nu unul înfricoșător cu mână puternică. Înainte de a-l întâlni pe Sfântul Siluan, Părintele Sofronie a plâns cu lacrimi fierbinți cerând un Stareț care să-i înțeleagă nevoia minții și a inimii. El însuși era plin de blândețe și nu a jignit niciodată pe cei ce se apropiau de el, însă atunci când vedea mândrie, putea fi aspru. Mulți Stareți sunt blânzi și buni la inimă, însă oamenii nu înțeleg și o interpretează greșit ca slăbiciune. Ei nu țin seama de aceasta și preferă alți Stareți „cu putere”, pentru că nu au discernământul de a vedea dincolo de acea blândețe. Oamenii duhovnicești nu se ceartă niciodată și nu se împotrivesc cu nimic, ci numai se smeresc. Căutăm Părinți „severi” pentru că suntem oameni care admiră puterea. Aceasta este cuget lumesc. Însă, este un lucru bine cunoscut că puterea corupe. Atunci când oamenii primesc putere, ei se vatămă. Singura cale de a împlini o ascultare care implică responsabilități mari este a fi pildă de smerenie pentru toți.

Mănăstirea trebuie să fie teocratică în chip haric, nu doar teocratică. Hristos a venit să ne mântuiască nu cu sila, ci dându-ne pildă: „Când Mă voi înălța, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12:32). Deși suntem făpturile Lui netrebnice, El Se străduiește să-Și câștige lupta dându-ne pildă de smerenie și iubire, căutând nu să ne constrângă, ci doar să ne atragă la El. Tragedia omului este că acest Dumnezeu nu are amestec cu necurăția sau cu întunericul. El este sfânt și sălășluiește în Lumină, și aici ne poticnim, pentru că trebuie să devenim asemenea Lui într-o anumită măsură, dacă voim a viețui împreună cu El. Hristos nu S-a impus niciodată, însă nici nu Și-a compromis firea, care este sfințenie și adevăr și lumină. „Întru El era viață; și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). În aceasta constă judecata noastră, pentru că „ce împărtășire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6:14). Nu putem avea însoțire cu Dumnezeu atunci când nu suntem sfinți, când nu suntem plini de lumină. Dacă viețuim în întuneric și în necurăție, suntem înstrăinați și ne vom osândi pe noi înșine la veșnică uitare, care este o altă descriere a iadului.

Dacă instituția harică este păzită așa cum se cuvine, Dumnezeu o va apăra. Părintele Sofronie ne spunea că la Sfântul Pantelimon, Dumnezeu l-a apărat și l-a ajutat atât de mult pe Egumenul Misail, încât nu Misail era cel ce asculta de Dumnezeu, ci Dumnezeu asculta de Misail. Atunci când a fost făcut Egumen, a primit darul înainte vederii și avea o viziune monahală foarte clară. Această instituție teocratică a vieții monahale este atât de sfântă, încât Dumnezeu o va apăra în toată vremea, apărându-l pe cel ce poartă responsabilitatea de a rândui viața acestui trup. De aceea este atât de grav a păcătui împotriva Egumenului. De multe ori am văzut în viața Bisericii că în această lume Dumnezeu îi va apăra întotdeauna pe Episcop, pe Egumen sau pe preot, chiar și atunci când ei nu sunt fără de prihană. Aceasta nu înseamnă că ei se mântuiesc; adevărata lor judecată va veni mai târziu. Însă în această viață, Dumnezeu îi va apăra pentru Biserică, pentru că voiește atât de mult să apere acest Trup. Tot ce face Egumenul sau un simplu monah pentru ca viața trupului obștii să poată continua în mănăstire, are o atât de mare valoare și răsplată, pentru că Dumnezeu voiește să păstreze și să apere această instituție care este un loc în care sfântul Său Nume este închinat și slăvit. În această lume Dumnezeu ne apără pe noi preoții, însă nu înseamnă că vom primi amnistie în cea viitoare.

Întrebare: Ce sporește bunăvoirea lui Dumnezeu de a ne apăra?

Arhim. Zaharia: Spre sfârșitul vieții sale, Părintele Sofronie ne încuraja cu tot dinadinsul să facem totul ca să păstrăm unitatea mănăstirii și legătura dragostei între frați. Iar acest lucru nu e lipsit de noimă: până și Sfântul Pavel spune că ne îmbogățim întru mântuire atâta vreme cât rămânem în unitatea acestui trup, și că nu putem cunoaște lărgimea, și lungimea, și adâncimea, și înălțimea iubirii lui Hristos decât numai împreună cu întregul trup, cu toți sfinții (vezi Efes. 3:18). „Toți sfinții” sunt robii lui Dumnezeu din acest loc, frații noștri. Prin păstrarea unității în obște, prin efortul de a evita certurile și tensiunile, ne asigurăm putința de a cunoaște deplinătatea iubirii lui Hristos împreună cu toți sfinții, adică cu toți aleșii lui Dumnezeu din acest loc și cu toți sfinții care Îl însoțesc pe Hristos, Care vine în mijlocul nostru atunci când ne adunăm în Numele Lui.

Întrebare: Ascultarea este cea care ne unește cu trupul?

Arhim. Zaharia: Ascultarea și dragostea frățească. Nu trebuie să fim aspri unul cu altul. Nu trebuie să fim sentimentali sau „grozav de drăguți”, ci doar să fim smeriți, sinceri și intenția inimii să ne fie cu adevărat iubitoare. Un alt lucru care ajută este a ne ruga unul pentru altul. Egumenul este mai mult decât toți centrul vieții mănăstirii prin numirea de către Biserică și prin alegerea de către obște. El a primit sarcina de a orândui viața obștii și cu toții ne raportăm la el pentru a păstra unitatea. Însă fiecare dintre frați este și el un centru al unității obștii într-un chip tainic, adică în Sfântul Duh, dacă toți ceilalți frați se află în inima lui. Fiecare dintre noi contribuie la unitate rugându-se pentru toți ceilalți pe nume și săvârșind cu bună conștiință slujirile pentru care am fost numiți.

Întrebare: De ce este atât de important să facem toate cu binecuvântare?

Arhim. Zaharia: În mănăstire totul trebuie făcut în Numele lui Dumnezeu, adică după voia Lui, iar persoana care exprimă voia lui Dumnezeu pentru viață în general este Egumenul. Îi cerem mereu binecuvântarea și raportăm totul la el, pentru că voim să Îi fim bineplăcuți lui Dumnezeu.