Cuviosul Părinte Arsenie – conştiinţa eclesială † 28 noiembrie 1989
11 November 2020Într-o anchetă iniţiată de revista „Dilema Veche” în 2017, referitor la „Fenomenul Arsenie Boca”, unul dintre redactori lansa câteva interogaţii legitime: „În fond, ce ştim noi despre omul Zian şi despre preotul Arsenie, despre calea şi viaţa sa, despre opera şi lucrarea lui? Ce greutate are cuvântul său? Cât de demnă de urmat este învăţătura lui? Care este învăţătura lui? Ce e adevăr şi apocrif în această povestire? Căci, sub presiunea adoraţiei populare şi prin mediatizare, orice fenomen tinde să denatureze adevărul, să-şi creeze propria legendă, uneori să se transforme în propria antiteză”. Deoarece astăzi chipul autentic al vieţuirii Cuviosului este cvasinecunoscut şi fiindcă „fenomenul” tinde să capete morfologia unei naraţiuni uzurpatoare, am considerat că este folositor să restituim câteva repere ale conştiinţei eclesiale, după cum se descoperă în scrierile sale. (S.C.)
Cuviosul păşeşte pe calea lepădării de sine liniştit, fără nici un semn exterior, de nimeni cunoscut din afară. Iar aceasta nu are nimic spectaculos pentru societatea noastră, care solicită evenimente, ieşire în scenă. În primul rând, te lepezi de lumea din afară şi de tot ce te-ar putea ţine legat de ea. Astfel începe vieţuirea monahală. „În al doilea rând, ne lepădăm şi de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea”.[1] Iar aceasta e o luptă continuă, care poate dura întreaga viaţă. Lupţi împotriva patimilor, a năravurilor şi a tuturor stricăciunilor personale, fiindcă toate acestea te împiedică să-I urmezi Domnului. Lepădarea de sine e prima condiţie a urmării lui Hristos, iar „lepădarea de sine nu este înfrângere sau neputinţă”, ci pace şi creştere a duhului.
Zilnic apar prilejuri. Cuviosul îndeamnă la „câştigarea” lor. Clipă de clipă ai posibilitatea lepădării de sine. Sinele „este eul, egoismul”.[2] El trebuie dezrădăcinat, cu toate odrăslirile lui. „Felul cum trecem prilejurile fac dovada cum suntem cu adevărat. Nici un prilej, oricare ar fi el, nu te lasă unde te-a găsit. Prilejul pierdut scade viaţa noastră duhovnicească, pe când prilejul câştigat sporeşte viaţa Duhului Sfânt în noi”.[3] În acest fel, viaţa cea de toate zilele nu mai este o viaţă neînsemnată. Făptura lăuntrică creşte, păşind prin diferite vârste ale vieţii duhovniceşti. Deşi par mărunte, prilejurile aduc sporită lepădare de sine. Fără deprinderea lor nu poţi mărturisi pe Hristos în condiţii de represiune, chiar dacă ai impresia că ai putea-o face.
Cuviosul vorbeşte rar şi, atunci când o face, spune puţine cuvinte. Vieţuirea sa imprimă fiecărui cuvânt sensul adâncirii. Astfel, înlăuntrul cuvintelor se văd limpede răstignirile clipei. Cum se-ntâmplă? Prin ascultare, care în monahism are ceva fundamental deosebit: „e o ascultare din convingerea că, prin conştiinţa stareţului sau a duhovnicului, îţi grăieşte Iisus Hristos”.[4]
Domeniul luptei –
mintea
Domeniul luptei sale este mintea. Desigur, sunt şi patimi care se lucrează prin simţuri, dar cele mai multe sunt ale minţii. Prin post şi rugăciune, recuperezi propriul domeniu lăuntric. „Cu numele lui Iisus, spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru, către Iisus”.[5] Iar Domnul bate război cu protivnicul în propriul nostru gând. Însă nu e de ajuns. Pe cale poţi merge numai cu ajutorul unui povăţuitor cercat. E nevoie de spovedanie deasă, însă fără uşurătate, fiindcă „o prea deasă spovedanie, în suflete neadâncite, se banalizează. De aceea ne ajutăm de «cercetarea conştiinţei» sau de «spunerea gândurilor, care poate fi cât de deasă»”.[6]
Nimic nu-i superficial sau reductiv. Fiind un autentic povăţuitor duhovnicesc, Cuviosul pătrunde în adâncimile conştiinţei, chiar unde se nasc gândurile. Tu nu ştii cum sunt gândurile, fiindcă felurimea lor e năucitoare şi nu distingi. Altcineva ţi le descoperă. „De altfel, şi gândurile bune trebuie controlate cu o altă conştiinţă mai limpede”.[7] Şi ce mai rămâne al tău? Nimic. Doar întrebarea. „Neîntrebat, nimic nu-i bine, pentru că singur nu te poţi apăra de săgeţile slavei deşarte”.[8]
Războiul nevăzut e nesfârşit, fiindcă şi „lepădarea de sine nu se realizează dintr-odată sau odată pentru totdeauna”. E nevoie de multă răbdare şi de împotrivire din răsputeri la patima importanţei-mândria care are diverse manifestări: „Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet”.[9]
Cum întâmpinăm „logica foarte strânsă” a protivnicului? Prin smerita cugetare, „care normalizează mintea”.[10] Astfel, ne desprindem de existenţa de „suprafaţă”, de „expresia cea mai din afară a vieţii”, pentru a ne adânci în mintea cea mai dinlăuntru unde Domnul ne învaţă să iubim crucea, să „primim şi credem că tăierea voii proprii e, într-un cuvânt curăţirea de patimi”.[11]
Chipul cel dinlăuntru
A înainta pe calea pocăinţei înseamnă a spori. Şi nu poţi spori „decât pe temeiul încrederii totale în povăţuitorii tăi: stareţul sau stareţa şi duhovnicul”.[12] Câtă vreme „discuţi” cu bunele poveţe, verificându-le, observându-le cu „spirit critic”, nu poate fi vorba de o „credinţă de adâncime”, ci de una a literei. Cuviosul însuşi este pildă de adâncă trăire a monahismului, îmbrăţişând crucea cu bucuria dragostei, iar nu socotind-o povară şi răstrişte. Numai aşa există sporire duhovnicească, când ucenicul se bucură de fiecare prilej ivit spre lepădare de sine, iar povăţuitorul „va fi blând întru dojană şi smerit întru mustrare, altfel îndreptarea lui învinge, dar nu convinge”.[13]
Purtarea ta faţă de aproapele nu este selectivă, indiferent că eşti monah sau nu. Hristos Cel dinlăuntrul tău îi primeşte pe toţi cu aceeaşi dragoste. „Dacă avem pe Hristos în inimă, avem către toţi aceeaşi faţă”.[14] Din purtarea aceasta va reieşi sporirea ta lăuntrică sau, în caz contrar, pierderea de timp. „Aşadar, de la aşezământul inimii în Duhul lui Dumnezeu izvorăşte toată purtarea monahului către cele din afară, iar cele din afară, după modul cum le face, sporesc duhul celor dinlăuntru”.[15]
Cuviosul denunţă „călugăria de uniformă”, care este alunecarea de la „rostul luminos” al urmării lui Hristos. Avertizează asupra dezamăgirilor şi nemulţumirilor („camuflările mândriei”), a atitudinii sufletelor ce „stau pururi încordate în legitimă apărare de către orice îndreptare; gata să-şi apere «dreptatea», să-şi «justifice» întristarea, să-şi «explice» ei mai bine cauza şi niciodată nu simt trebuinţa să asculte şi să urmeze – «dacă este» – o altă cale mai presus decât pot ei pricepe”.[16] Pentru aşezarea întru rânduială, ascultarea este vitală. Nimic nu se clădeşte fără ascultare, care este şi cea mai grea probă a monahismului. Pentru societatea noastră, este inacceptabil a te încredinţa unei alte idei decât celei proprii. „Ascultarea e acest fapt simplu: capacitatea de a primi în suflet şi în minte altă idee, cea a povăţuitorului; capacitatea de a nu te ţine de evidenţa pe care o vezi tu, ci de a primi mai bucuros cuvântul povăţuitorului tău”.[17]
Cuviosul e un om care se arată întru cele obişnuite ale vieţii, dar dincolo de lucrarea sa cea din afară se desfăşoară o cu totul altă viaţă, neînchipuit de adâncă. În cuprinsurile ei se află neîncetat, fiindcă „viaţa monahului este lăuntrică, duhovnicească, pe când viaţa în lume e în afară. Una cu alta nu seamănă”.[18] Când Domnul îngăduie, în viaţa monahului apar cumpene grozave, istorice. Luând aminte la vieţuirea Cuviosului, înţelegem că drumul său prin lume e cu totul altfel decât ni-l putem noi închipui. El e monahul care-şi păstrează pacea oriunde şi trece prin mijlocul societăţii fără să caute la ale oamenilor, fără să-şi dorească să se alipească de vorba lor. „Îşi vede de cale şi de gândul la Dumnezeu”.[19] Şi cum arată acest monah? „El este înlăuntru şi în afară, blând şi smerit, hotărât şi liniştit. Tulburarea celor din afară nu-l sminteşte din aceste însuşiri sufleteşti, dimpotrivă, el «linişte aduce». Chipul cel dinlăuntru şi cel din afară al monahului sunt într-o deplină armonie: printr-unul străvezi pe celălalt”.[20]
Nu numai monahul, ci tot omul care se străduieşte a se lepăda de „asemănările lăuntrice cu lumea” va continua să fie totuşi în lume, dar mai presus de lume. „Pe de-o parte e în lume în mod necesar, prin latura trupească şi socială a firii sale; dar pe de alta, ca fiinţă liberă şi spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul fiinţei sale”.[21] Când Cuviosul scrie despre ieşirea din lume, nu o face metaforic, ci ţintind tot timpul către Prototipul Hristos.[22] „Ca ucenici ai Lui, El ne scoate din lume pe aceeaşi cale pe care primul a mers El. În privinţa aceasta istoria se repetă. Când, dintre oameni, nu are cu cine se mai repeta viaţa lui Iisus, a venit sfârşitul veacului acestuia”.[23] Astfel, călătorim cu faţa spre Adevăr, nu mişcaţi de aparenţele lumii, care ne duc spre nicăieri, într-un hău fără sens. Lumea este o probă pe care o trecem „cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt”. „Omul duhovnicesc trece prin viaţa acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. Pretutindeni vede taină şi nimic definitiv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu”.[24]
Cum dobândim
mintea lui Hristos?
Lepezi mintea ta cea „bruiată” de patimi şi rănită de egoism şi te uneşti cu mintea lui Hristos. Paradoxal, doar renunţând la sinele bolnav al minţii, poţi primi tămăduire. „De aceea ne-a îmbrăcat Hristos întru Sine, ca şi cum ai lua pe cineva pe dinăuntru în spate şi l-ai sui pe o stâncă, pe care singur nu s-ar putea sui”.[25]
Cu dispoziţia renunţării ajungi în punctul în care nu mai ştii şi nu mai vrei decât ceea ce Hristos te învaţă. Dar nu e deloc simplu, fiindcă există în tine o întreagă educaţie a neascultării şi a cultivării sinelui. Lucrul trebuie început cu răbdare, ca la şcoală. „Ca lepădarea de sine să ajungă însuşire sufletească a noastră, trebuie să o învăţăm, aşa cum învăţăm să scriem, până facem aceasta fără a mai căuta literele sau caietele de caligrafie”.[26] Odată deprinsă, devine proprie. Asceza aceasta ne ajută neînchipuit de mult. La ce? Cuviosul spune că „asta-i strămutarea minţii”. Renunţi la năravul de-a te lua după tine, urându-ţi propria viaţă care se derulează în condiţiile deşertăciunii, pentru a fi lucrătorul viei Domnului. „Lucrul acesta e şi darul lui Dumnezeu. Când această strămutare a minţii este un fapt sufletesc trăit zilnic, nevoia lepădării de sine devine de la sine o trebuinţă”.[27]
Dincolo de învelişul de lut al cuvintelor sunt aşezările concrete, practice. Care sunt acestea? Cum te comporţi atunci când strămutarea minţii devine dobândire? „Viaţa duhovnicească, în care zicem că ne-am strămutat, este totuşi viaţa noastră cea de toate zilele, dar purtându-ne în toate mărunţişurile ei după Duhul cel Sfânt. Viaţa duhovnicească este, aşadar, viaţa cea obişnuită, dar trăită în Duhul lui Dumnezeu. Când urmăm cu adevărat lui Iisus, când Îl iubim pe El mai mult decât pe noi, altele sunt vorbele noastre întreolaltă, alta smerenia, alta dragostea, alta cunoştinţa, alta nevoinţa, alta inima şi mintea noastră. Trebui însă multă atenţie de-a nu răspunde după om sau după patimă”.[28]
Cuviosul scrie atât de firesc despre metanoia, încât înţelegem că dincolo de cuvinte e însăşi trăirea lui întru această stare a minţii înnoite în Duhul. Căci nimeni nu poate avea o astfel de conştiinţă atât timp când mintea nu-i este tămăduită de patimi. Patimile schimbă mintea. Însă păşind pe calea pocăinţei lăuntrice, Hristos lucrează chiar taina strămutării minţii de la ipostasurile vremelnice ale lumii la cele veşnice. Însuşi gândul nu mai este după lumea aceasta, mutându-se într-un alt plan. Şi astfel, „îţi urăşti propria ta viaţă dusă după modul lumii acesteia”.[29] Şi are loc un eveniment uriaş. Conştiinţa noastră strâmtă, prinsă în cătuşa logicii omeneştilor păreri, se lărgeşte până când dobândeşte o cu totul altă perspectivă – cea a Fiului lui Dumnezeu. „Căci libertatea adevărată nu este decât «libertatea fiilor lui Dumnezeu»; liberi cu adevărat sunt numai aceia pe care Adevărul Hristos îi face liberi de robia părerilor, a celor mai logice păreri”.[30]
E o corectare a firii? Fără îndoială. Pe calea lepădării de sine începi a întrezări sensul vieţuirii tale pe acest pământ. „E drept că, până prinzi curajul şi gustul acestei corectări a firii, nu e chiar uşor. Nu-L vezi pe Hristos sălăşluit în conştiinţa povăţuitorilor şi nu-L vezi nici în tine, de usturimea ascultărilor, care ceartă şi scot afară duhul cel viclean şi mândru. Începător fiind, încă nu vezi cine-i cel ce ţipă din tine, din ungherele firii tale”.[31] Soluţia este una singură – curajul renunţării definitive la mintea cea intermediată de patimi, care-ţi dau iluzia autonomiei, şi primirea minţii lui Hristos. „Nu este ieşire decât printr-o «înnoire a minţii» într-o altă concepţie, a lui Dumnezeu. Într-o strămutare a fiinţei în vederile (Legile) lui Dumnezeu. Cam acesta e înţelesul cuvântului meta-noia – pocăinţă”.[32]
Dragostea cea întru
păzirea minţii celei noi
Întru aceasta, nevoitorul nu are odihnă, fiind în toată vremea veghetor ca nu cumva comoara sa să fie jefuită. E atât de multă trudă spre a te dezlipi de „asemănările lăuntrice ale lumii”, încât nu-ţi mai permiţi clipe de neatenţie, fiindcă protivnicul stă neobosit la pândă spre a te prăda. Şi ce anume te face să fii trezvitor? Fiindcă e o tensiune lăuntrică permanentă, un consum de neînchipuit, cu atât mai mult cu cât la suprafaţă apele rămân mereu liniştite. E ceva greu de transpus în biete cuvinte, fiindcă nu e vorba de pricepere, ci de „a gusta şi vedea că bun este Domnul”. Gustând şi primind mintea cea înnoită – mintea lui Hristos. Cuviosul ţi-e călăuză ţie, celui ce nu vezi. Prin ascultare şi curaj al lepădării de sine ai ajuns în acest moment a gusta cele ce Domnul ţi le-a pregătit pe cale. „Iar când Dumnezeu este comoara ta, El cuprinde cea mai mare parte din zilele tale, cu El gândeşti, după El umbli, curând te scoate din toate celelalte; pentru că – oricât de curios vi s-ar părea, dar aşa este – am venit în viaţa aceasta ca să învăţăm să ne desprindem de ea. Aceasta pentru că numai de aici încolo, încă de pe-acum, începe Viaţa cea adevărată”.[33]
Iubindu-L pe Domnul, cu El ne îndeletnicim, ne încredinţează Cuviosul. Pentru El renunţăm la ale noastre, primindu-le pe cele ce El ni le dăruieşte. Postul ne este bucurie, iar rugăciunea numelui lui Iisus bună petrecere. Prin această rugăciune „ajungem, din laturile noastre cele mai din afară ale minţii şi ale inimii, înspre adâncul fiinţei noastre, unde este sălăşluit Iisus în noi”.[34] Şi astfel, călăuziţi de Duhul întru paza minţii, dobândim o conştiinţă lărgită. „Prin Duhul Sfânt suntem antrenaţi într-o nouă ontologie şi cunoaştere a fiinţei umane: «ştiinţa mântuirii», «înnoirea minţii», ştiinţa îndumnezeirii omului”.[35]
