Încordarea duhovnicească a isihiei
8 December 2020Perioada liturgică pe care o străbatem acum se caracterizează prin așteptarea celui mai mare eveniment ce a avut loc sub soare, venirea pe pământ în Trup a lui Dumnezeu Mântuitorul.
Toate evenimentele mari din istoria sfântă a legăturii lui Dumnezeu cu omul au fost precedate de o perioadă de sfântă isihie pe care robii lui Dumnezeu au petrecut-o în prezența Lui. La începutul zidirii, Duhul Sfânt Se purta în tăcere deasupra prăpastiei neființei și dintr-o dată a adus la viață întreaga făptură. Iacov s-a luptat toată noaptea în rugăciune ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu înainte de a-l întâlni pe nemilosul său frate Isav. Moise și israeliții au păstrat tăcerea vreme de patruzeci de zile în pustie și abia apoi a pătruns Prorocul în norul slavei lui Dumnezeu. Iosua, fiul lui Navi, a stăruit în isihie împreună cu tot poporul timp de șapte zile în jurul zidurilor Ierihonului și în cea de-a șaptea zi trâmbița a sunat și zidurile s-au surpat de la sine. Prorocul Ilie a mers vreme de patruzeci de zile din Galileea la Muntele Horeb, stăpânit de un singur gând, anume de dorința de a pătrunde în prezența lui Dumnezeu, și rugăciunea lui a făcut să se pogoare din cer vijelie, cutremur, foc și, în cele din urmă, adierea de vânt lin în care era Dumnezeu. Iov a păstrat tăcerea în prezența prietenilor săi vreme de șapte zile, cercetând judecățile lui Dumnezeu, și când și-a deschis gura, cuvântul său a răsunat precum tunetul.
În Noul Testament, Sfânta Fecioară a primit bunavestire a Arhanghelului după mulți ani de viețuire isihastă în Sfânta Sfintelor. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut din tăcerea Tatălui. Hristos împreună cu ucenicii Săi au rămas în isihie timp de o săptămână, înainte să înceapă urcușul „în tăcere plină de rugăciune” pe muntele cel sfânt al Taborului, unde Domnul Și-a arătat slava Sa. Învierea lui Hristos a avut loc după ce timp de trei zile a tăcut „tot trupul omenesc”. Duhul Sfânt S-a pogorât în lume atunci când ucenicii erau adunați împreună în tăcere și se rugau într-un cuget.
Vedem așadar că duhul acestei minunate și uimitoare liniștiri are o mare însemnătate în săvârșirea oricărei lucrări dumnezeiești, iar Biserica, în esența ei, este marcată de isihie. Ce este, însă, isihia? În limbajul obișnuit, oamenii înțeleg prin termenul isihie odihnă, repaus, însă în limbajul ascetic el are o semnificație aparte. Isihia nu este o despuiere pasivă a minții după modelul nevoinței ascetice orientale, ci este ardoarea duhului care pricinuiește schimbări în inima omului. Ea zămislește înțelesuri și simțăminte care îl înalță pe om la o tot mai mare și desăvârșită plinătate a iubirii dumnezeiești și îl preaumplu de „pacea lui Hristos, care covârșește toată mintea”[1]. Această pace este singura care, ca o adiere lină, poate fi împărtășită și celor din jur. Isihia este încordarea extremă, dar totodată plină de pace a iubirii.
Isihaștii nu duc o viață pasivă, lipsită de activitate, ci, în tăcere, trăiesc cea mai lucrătoare stare pe care o poate îndura duhul omului, întărit de harul Duhului Sfânt. Lucrarea lor este o răstignire, pentru că mintea omului după cădere este precum mingea care plutește pe suprafața mării. Oricât am încerca, nu vom putea să ținem mingea pe fundul mării, căci ea va țâșni cu putere la suprafață. La fel și mintea omului, pentru a rămâne în inimă este nevoie de multă trudă și silință.
Cei ce stăruiesc în această lucrare devin cu totul duh și nu îngăduie ca gândul lor să zboare în altă parte nici măcar pentru o clipă. Întărită în cuptorul inimii, mintea rămâne absorbită de chemarea sfântului Nume al Atotputernicului Iisus. Aceasta este o lucrare chinuitoare pentru firea omenească căzută și dezbinată, dar în același timp și singurul mijloc de tămăduire a ei, singura cale prin care omul poate să-I dăruiască Domnului dragostea desăvârșită ce I se cuvine.
Isihasmul este chintesența tradiției ascetice ortodoxe, iar toți cei ce îmbrățișează această cale sunt o minune vie. Mucenicii, într-o clipă, sfidând chinurile și moartea, au făcut mărturisirea cea bună, și-au vărsat sângele și au intrat nestingheriți la praznicul Ceresc. Isihaștii îndură vreme de mulți ani mucenicia de a trăi pe pământ purtând trup, simțuri și suflet care îi trag spre cele de jos, și totuși biruiesc toate legile firii, petrecând neîntrerupt în prezența lui Dumnezeu. Ei se desprind de toate, de orice mângâiere omenească, însă în același timp sunt uniți cu întregul Adam, purtând în inima lor tragedia întregii omeniri împreună cu binecuvântarea Cerului.
Isihast prin excelență a fost Maica Domnului în Sfânta Sfintelor. Scriptura vorbește în chip prorocesc despre Sfânta Fecioară: „Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru”[2]. Urmând pilda ei, isihaștii sunt acei nevoitori care se îndeletnicesc neîncetat cu lucrarea inimii și caută să afle adâncurile ei, pentru că știu că însuși cerul ia aminte la inima adâncă a omului. Pe când era doar o copilă în Sfânta Sfintelor, Maica Domnului, în ardoarea rugăciunii ei, și-a descoperit inima adâncă și acolo s-a unit cu Dumnezeu și a descoperit consubstanțialitatea ei cu întregul neam omenesc. Statornicind voia lui Dumnezeu ca singura lege a existenței sale, în chip firesc ea a început să se roage pentru mântuirea tuturor oamenilor. Sfințită de puterea viețuirii isihaste și a iubirii ei pentru Dumnezeu și pentru om, a primit nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci pe Însuși Dumnezeu Cuvântul. Arhanghelul a numit-o „binecuvântată”, pentru că a aflat har înaintea lui Dumnezeu, ea care era deja plină de har.
În condacul Sfântului Grigorie Palama se spune că a stat „ca o minte înaintea Minții celei dintâi”. Aceasta este definiția isihiei: a petrece neclintit și necontenit în Duhul lui Dumnezeu, a se înfăţişa neîncetat mintea omului înaintea lui Dumnezeu în chip neînșelat și fără șovăială. În starea ei de după cădere, mintea este neînfrânată, împrăștiată în toată zidirea; ea poate fi strunită numai dacă inima este tăiată împrejur de ardoarea iubirii față de Hristos, care nu-i îngăduie să-L uite pe Domnul cel iubit nici măcar pentru o clipă.
Isihia minții, care reprezintă centrul tradiției duhovnicești a Bisericii noastre, preînchipuie odihna cea veșnică în care a intrat Domnul după ce Și-a săvârșit întreaga lucrare mântuitoare. Ea simbolizează biruința asupra patimilor, pe care a adus-o în lume Hristos, Cel ce a venit și iarăși va să vină. Această biruință constă în faptul că „a călcat cu moartea pe moarte”, dăruind oamenilor viața cea veșnică.
Potrivit cuvântului Apostolului, „vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea”[3]. Nimicirea morții este un eveniment concret, palpabil, care are loc în inima adâncă a omului, iar această inimă adâncă iese la iveală treptat, atunci când nevoitorul rămâne în prezența lui Dumnezeu. Domnul va șterge toată necurăția care s-a adunat acolo și „îl va ucide pe cel fără de lege cu suflarea gurii Sale”[4]. Atunci omul moare față de lume, iar ceea ce mai înainte îl zdrobea sufletește îi apare acum ca ceva cu totul neînsemnat. Devine neînfricat, asemenea leului, căci toată dorirea inimii sale se îndreaptă către „marginea doririlor”, către Domnul și Dumnezeul lui[5].
Neîndoielnic, măsura Părinților covârșește cu mult măsura majorității oamenilor. Totuși, cunoașterea învățăturii Bisericii este pentru noi precum o stea călăuzitoare[6]. Nu toți credincioșii se învrednicesc de vederea Luminii nezidite, însă urmând pilda sfinților și viețuind în Biserica lui Dumnezeu, care îi unește în sânul ei pe sfinți și pe păcătoșii care se pocăiesc, cei din urmă se mântuiesc pentru rugăciunile celor dintâi.
Părinții socoteau ca adulter duhovnicesc până și cea mai mică șovăire ori abatere a minții de la pomenirea lui Dumnezeu. Ceea ce îi preocupa înainte de toate era grija pentru fecioria duhovnicească, petrecerea neclintită a minții în pomenirea lui Dumnezeu.
Părinții aseamănă viața în lume cu un vas umplut cu apă și noroi. Atâta timp cât mișcăm vasul, apa va rămâne murdară, dar dacă lăsăm apa să se liniștească, noroiul se depune pe fundul vasului și apa se limpezește. La fel se întâmplă și cu omul. Pentru a se cunoaște pe sine trebuie să se liniștească. De obicei oamenii nu se văd pe ei înșiși așa cum sunt și nu pot să deosebească gândurile care îi asaltează. Când însă se liniștesc și se concentrează asupra unui singur gând, gândul rugăciunii, atunci ies la iveală cele ascunse ale inimii.
Sfântul Grigorie Palama deosebește două feluri de isihie. Cea dintâi este exterioară, ce de-a doua lăuntrică. Aceste două feluri de isihie sunt legate de cele două chipuri ale răstignirii despre care vorbește Sf. Apostol Pavel: „Lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume”. Sfinții Varsanufie și Ioan definesc isihia exterioară drept nevoința „de a ne aduna mintea în ea însăși, oprind-o de la a da și a lua și de la dorința de a plăcea oamenilor și de la celelalte lucruri”[7]. Cu alte cuvinte, isihia exterioară constă în a fugi de „necurăția grijilor vieții acesteia”, adică de preocupările neînsemnate, de feluritele chipuri și impresii, de zarva lumii și de ispite, mulțumindu-ne cu cele absolut necesare.
Acest fel de isihie este pus în lucrare într-o anumită măsură de către credincioși în fiecare duminică, „atunci când leapădă toată grija cea lumească”, afierosind această zi slujirii și cuvântului lui Dumnezeu, care însuflă o nădejde vie în veacul cel adevărat ce va veni în curând. Așteptând plini de dorire Liturghia ce urmează să se săvârșească a doua zi, ei încep să viețuiască în chip isihast chiar din ziua precedentă, restrângându-și pe cât este cu putință activitățile exterioare și hrănindu-și mintea și inima cu rugăciunea și studiul cuvintelor sfinte. Evitând ca mintea să le fie distrasă de lucruri exterioare, ei rămân în prezența lui Dumnezeu, care curățește veșmântul întinat al deșertăciunii gândurilor. Astfel ei adună sfințenie peste sfințenie. Acest chip de isihie sporește însuflarea și face familiar cuvântul lui Dumnezeu. Iar când credinciosul se va apropia de înfricoșata Taină și va sta înaintea marelui Împărat, Domnul îl va recunoaște și îl va pecetlui cu sfințenia Sfintei Împărtășanii.
Isihia exterioară este, așadar, de mare trebuință, însă mai degrabă ca și condiție pentru isihia lăuntrică, pe care Sf. Ioan Scărarul o definește ca fiind „conștiința gândurilor și cugetarea nefurată”[8]. În această lucrare, credinciosul se silește să-și oprească mintea și sufletul să rătăcească în lumea zidită, ca să nu dea prilej niciunui alt gând să pătrundă înlăuntrul lui și astfel să poată vorbi nestingherit cu Dumnezeu. Astfel, el devine în stare să vorbească în chip curat cu Dumnezeu, cu un singur gând și cu o minte limpede. Cu atenția încordată, el ascultă glasul lui Dumnezeu în adâncurile ființei sale.
Prin urmare, omul dobândește isihia lăuntrică atunci când stă în prezența lui Dumnezeu cu mintea în inimă. În liniștirea sufletului, nevoitorul se silește să-și închidă mintea în inimă și de acolo, în taină, să-L cheme neîncetat pe Dumnezeu. Întreaga lui ființă se adună în inimă și Numele Domnului o curățește treptat. Atunci mintea, asemeni unui dregător puternic, stă de veghe la poarta inimii. Privește cu atenție gândurile care încearcă să se apropie de ea și le deosebește în chip limpede pe cele bune de cele care, precum lupul îmbrăcat în piele de oaie, vor să o jefuiască. Astfel, ea deschide larg poarta celor dintâi și o închide ermetic celor din urmă. „Gândurile vrăjmașului nu îi sunt necunoscute” și le deosebește clar de gândurile lui Dumnezeu[9].
În felul acesta, întreaga ființă a omului este unificată și se alipește de Dumnezeu. Iar cel ce se alipește de Domnul devine un duh cu El, după cuvântul Apostolului[10]. Această lucrare sfântă este știința gândurilor, iar faptul că este „cugetare nefurată” înseamnă că în răstimpul ei mintea credinciosului rămâne strâns unită cu Dumnezeu și nimic nu poată să o despartă de El.
Mulți oameni dau dovadă de râvnă, se roagă și primesc har, însă este cu neputință să păstreze acest har pentru că nu au învățat încă să-și păzească mintea de gândurile rele. Atâta timp cât mintea rămâne neîngrădită, gândurile pătrund necercetate și harul se îndepărtează pentru ca omul să învețe nu numai să „lucreze” raiul dinlăuntrul său, ci și să-l „păzească”[11] prin trezvia minții.
Cele două chipuri ale isihiei pot fi descrise simplu prin următoarele cuvinte din Pateric: „Închide-ți trupul în chilia ta și mintea în trupul tău.”
Cel dintâi constă în a se odihni nevoitorul de lucrările exterioare, iar cel de-al doilea se referă la odihna minții de gânduri prin înlăturarea oricărui gând și prin răstignirea judecății.
Al doilea chip de isihie presupune ca nevoitorul să se predea în chip desăvârșit în mâinile lui Dumnezeu și să petreacă neîntrerupt în Duhul Lui. Aceasta este adevărata liniștire lăuntrică, și cei ce s-au ostenit s-o dobândească s-au încredințat nu numai de faptul că ea nu este nici pe departe odihnă, ci mai degrabă presupune o luptă până la moarte. Cuvântul sfinților „dă sânge și ia duh” nu este o expresie exagerată, nici produsul unei închipuiri bolnăvicioase. Isihia lăuntrică este rodul și cununa mărturiei conștiinței[12].
Asemeni Sfântului Apostol Pavel în Epistola către Corinteni, Sfântul Grigorie Palama deosebește între înțelepciunea trupească[13] a unei lumi ce are ca domn al său pe stăpânitorul întunericului și înțelepciunea lui Dumnezeu, înțelepciunea „cea de sus”, care este „curată, pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă”[14]. Cea dintâi este înțelepciunea filosofilor și a înțelepților veacului acestuia. Însă înțelepciunea lui Dumnezeu este duhovnicească și pentru ca cineva s-o dobândească nu este nevoie de o mare inteligență sau de o educație aleasă, ci de ucenicia la Crucea lui Hristos. Adevărata înțelepciune se dobândește atunci când omul izbutește să curățească chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă înlăuntrul său și devine casnicul Lui, adică atunci când Îl dobândește pe Dătătorul cunoștinței ca locuitor al inimii sale. Pentru a arăta înălțimea acestei înțelepciuni, Domnul nu Și-a ales drept ucenici filosofi, ci pescari săraci, simpli și neînvățați.
Sfântul Grigorie Palama vorbește, de asemenea, și despre două împărății. Cea dintâi aparține stăpânitorului veacului acestuia. Cea de-a doua, care este nevăzută și „nu este din lumea aceasta”[15], este binecuvântata și preabuna Împărăție a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Atunci când omul cunoaște că lumea aceasta „zace sub puterea celui rău”[16], el devine înțelept, trezvitor, primește darul deosebirii. Cu ajutorul poruncilor omul începe nevoința prin care deosebește Împărăția lui Dumnezeu de împărăția vrăjmașului, căci hotarul dintre cele două nu este întotdeauna deslușit și limpede.
Împărăția lui Dumnezeu este prezentă și în lumea aceasta, însă în chip tainic și duhovnicesc. Ea se vădește numai acolo unde sunt vase curate, „pecetluite cu Duhul Sfânt”[17], împodobite să o primească, vase care, precum Sfânta Fecioară, primesc darul Domnului și îl pecetluiesc, neîngăduind să se piardă nici măcar o părticică din comoara cea de mare preț. Domnul Însuși a mărturisit că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”[18]. Împărăția lui Dumnezeu este tăinuită ca un mărgăritar de mare preț înlăuntrul inimii omului, însă în acea inimă care s-a curățit și s-a sfințit.
O mare prăpastie desparte Împărăția slavei lui Dumnezeu de împărăția firească a lumii acesteia, iar puntea peste această prăpastie este împărăția harului. Ca stare tranzitorie, împărăția intermediară este locul uceniciei și al inițierii în felul cum lucrează, cum se dobândește și cum se păstrează harul. Treptat ea îl face pe om vrednic de Împărăția slavei, în care va fi în cele din urmă asimilată. Prin apa Botezului și prin lacrimile pocăinței, omul care nu s-a făcut încă părtaș la Împărăţie se altoiește și primește sămânța îndumnezeirii, veșmântul care îi va îngădui să intre în Cămara Domnului.
După cădere, omul aparține „poporului ce stă în întuneric, în latura şi în umbra morţii”[19]. Mintea îi este întunecată, întinată, iar simțurile împovărate din pricina alipirii lui de lumea văzută. Cugetul său încețoșat se află într-o stare de letargie și nu îi îngăduie să-și vină întru sine și să zărească Lumina cea neapropiată.
Contemplarea Luminii nezidite este un dar de care se învrednicesc puțini oameni într-o generație. El este dat celor ce „și-au urât chiar și sufletul lor însuși”[20] și s-au predat pe sine unei pocăințe nemiloase și nemângâiate, smerindu-se până ce „sufletul lor s-a lipit de pământ”[21]. Astfel ei au devenit curați precum soarele, în stare să fie pătrunși de Lumina lui Dumnezeu, străbătuți de fulgerul nezidit al Dumnezeirii.
Lumina aceasta este Însuși Dumnezeu sub forma energiilor Sale și strălucirea Lui, potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, tămăduiește toată rana sufletului și îl preface pe omul sufletesc în om duhovnicesc, care „le judecă pe toate, pe el însă nu-l judecă nimeni”[22]. Această luminare, de nedescris în cuvinte omenești sărăcăcioase, este plinătatea vieții. Se numește Lumină nu pentru că se aseamănă cu lumina soarelui natural, ci pentru că prezintă o anumită analogie cu aceasta și dă viață celor pe care îi luminează după vrednicie.
Câtă vreme mintea rămâne despărțită de inimă, omul este bolnav. Când însă izbutește să-și afle inima adâncă, se tămăduiește și „este slobozit”[23] chiar dacă continuă să trăiască și să se miște în această lume nestatornică. Tragedia omului contemporan constă în faptul că viețuiește în afara inimii, de multe ori chiar și atunci când este mădular activ al Bisericii. De aceea învățătura isihastă despre unirea minții cu inima este deosebit de actuală și pentru vremea noastră. Civilizația contemporană are drept axă de rotație odihna, relaxarea și fuga de orice fel de strâmtorare. Acesta este probabil motivul pentru care generația noastră nu izbutește să sporească duhovnicește. Cuvântul despre „plânsul dătător de bucurie” îi este de neînțeles, atâta timp cât respinge orice durere și îndeosebi durerea purtătoare de viață a pocăinței.
Cu cât oamenii „petrec mai mult în nesimțire”[24], adică leapădă de la ei toată durerea, cu atât mai mult li se întunecă mintea și nu izbutesc să vadă duhovnicește. De cele mai multe ori, omul din zilele noastre, acaparat de multe treburi, nu se îndeletnicește cu lucrarea inimii. Nu cunoaște existența inimii duhovnicești și de aceea nu încearcă să afle acest loc minunat, pentru ca, intrând într-însul, să nu mai fie zdruncinat de ispite.
Toate darurile Duhului Sfânt au venit în lume mai întâi prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ și până la cele mai de jos ale pământului și mai apoi prin înălțarea Lui mai presus de ceruri[25]. Același lucru se repetă, într-un anumit fel, și în viața omului. Mai întâi mintea lui este răstignită de înțelepciunea Dumnezeului Răstignit, prin ascultare, paza poruncilor și chemarea Sfântului Său Nume. Străpunsă de durerea răstignirii, mintea se pogoară în inimă, mai întâi în inima trupească și mai apoi „începe să pătrundă în acele taine ale ei care de acum nici nu mai sânt trup”[26]. Acolo, în chip neașteptat, Îl descoperă și Îl întâlnește pe Mântuitorul Hristos și cunoaște puterea Lui cea neînfruntată. În felul acesta pocăința și durerea se dovedesc a fi de mare însemnătate pentru ca omul să-și afle inima adâncă și să se asemene cu Hristos, Care, precum se spune în Faptele Apostolilor, „pătimește” în lumea aceasta[27].
Așa cum la începutul zidirii Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor[28] și adumbrea prăpastia neființei din care prin cuvântul lui Dumnezeu s-a ivit dintr-o dată această lume minunată și felurită, la fel și Numele Atotputernicului Iisus, atunci când omul îl poartă înlăuntrul său, îi adumbrește prăpastia inimii. În acest chip el află un punct de legătură cu Sfântul Sfinților și își descoperă inima adâncă, care este de mare preț înaintea Ziditorului ei.
Pentru tămăduirea sufletului și unirea minții cu inima, Sfinții Părinți recomandă în mod deosebit plânsul duhovnicesc și lacrimile: plânsul nemângâiat, care purcede din vederea îndepărtării omului de Ziditorul său, plânsul omului care „moare de foame”[29] departe de casa Tatălui său, care se tăvălește în noroiul patimilor, deși i s-a pregătit o Împărăție bogată și plină de lumină.
Atunci când omul se tămăduiește și firea sa este unificată, întregită, înlăuntrul său irupe o mare putere și el începe să cunoască „suișuri în inima sa”[30], luminări ale harului lui Dumnezeu. Atunci „omul cel adevărat iese la lucrarea sa adevărată până seara”[31]. În inima lui răsare un alt soare, un alt luceafăr, iar omul devine un adevărat lucrător al evlaviei, cunoscând în chip desăvârșit cum „să desăvârșească sfinţenia în frica lui Dumnezeu”[32]. Atunci Îi aduce lui Dumnezeu cele ce I se cuvin, toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă”[33].
*Acest text este un capitol din viitoarea carte a Părintelui Zaharia, cu titlul Ca vii, sculați din morți.
