Cuvântul creator al lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu are patru înțelesuri: 1. În sânul Treimii, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui este numit Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El a fost Cel care ne-a dat descoperirea lui Dumnezeu Tatăl. 2. Tot în sânul Treimii, cuvântul lui Dumnezeu este energia, puterea lui Dumnezeu prin care toate cele din cer și de pe pământ au venit întru ființă: „Dumnezeu a spus, Să fie lumină: și a fost lumină” (Fac. 1:3). 3. Pe plan istoric, cuvântul lui Dumnezeu este Sfânta Scriptură. 4. Al patrulea înțeles este legat de cuvântul omenesc: atunci când sie încadrează în perspectiva cuvântului dumnezeiesc, cuvântul omenesc poate deveni o unealtă de reînnoire. Sfinții noștri Părinți au primit cuvântul lui Dumnezeu în inima lor și prin acest cuvânt i-au înnoit pe cei din jurul lor. Despre acest al patrulea înțeles aș dori să vorbesc astăzi.

Chiar și după cădere, chipul lui Dumnezeu se păstrează în om, și prin urmare îi este firesc omului să caute absolutul în viața sa. Tragedia omului contemporan este aceea că printr-un singur click are acces la un ocean de informație, însă în acel ocean nu poate afla singurul lucru pentru care a fost zidit: acela de a primi prin har descoperirea, viața lui Dumnezeu în inima sa. De aceea, în ziua de azi omul moare de foame: „Vin zilele în care voi trimite o foamete în țară, nu o foamete de pâine, … ci de auzire a cuvintelor Domnului” (vezi Amos 8:11). Atunci când Domnul a fost ispitit în pustie, gura Sa ce nu dă greș a rostit aceste cuvinte: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4:4). Așadar, cuvântul lui Dumnezeu este izvor de viață, fără de care sufletul omului secătuiește cu totul. Până și prin muzică, divertisment, cinema sau teatru, omul caută de fapt cuvântul lui Dumnezeu. Aceste substitute îi oferă doar o plăcere vremelnică, însă nu îi pot niciodată umple golul din suflet. Este atât de regretabil că omul rămâne la aceste plăceri vremelnice, neștiind că numai cuvântul lui Dumnezeu însoțit de rugăciune îi poate înălța viața la cele nezidite.

O mlădiță poate rodi doar dacă este unită cu vița, însă care este roada pe care o va aduce? (vezi Ioan 15:5-7). Dacă cuvântul lui Hristos rămâne în om, cu siguranță îl va duce la rugăciune: vine ca o lumină, iar în lumina acestui cuvânt, omul vede sfințenia lui Dumnezeu, dragostea Sa negrăită și, prin urmare, este în chip firesc atras de El. Omul vede totodată că este căzut, deformat și nepotrivit pentru această dragoste a lui Dumnezeu, iar aceasta îl îndeamnă să se întoarcă spre Dumnezeu cu strigăt puternic. Cuvintele lui Hristos au fost rostite în puterea Duhului cel veșnic al lui Dumnezeu și dacă îi îngăduim acestui cuvânt să se sălășluiască întru noi, atunci și propria noastră rugăciune va fi rostită, păstrând proporțiile, în aceeași putere a Duhului lui Dumnezeu, pentru că Îi vom vorbi în aceeași limbă în care El ne-a vorbit. Dacă cuvântul lui Hristos sălășluiește întru noi, ne vom întoarce spre El cu rugăciune și orice vom cere, ni se va dărui. Astfel vom aduce multă roadă (Ioan 15:8). Aceasta înseamnă că fără cuvântul lui Dumnezeu rămânem neroditori. Cel ce nu citește cuvântul lui Dumnezeu va fi sărac în rugăciune.

Cuvântul lui Dumnezeu are și puterea de a transmite o nouă viață și o nouă naștere celui ce ascultă. Sfântul Pavel spune că prin Evanghelia sa, i-a născut pe corinteni (vezi 1 Cor. 4:15), pentru că paternitatea sa își avea temeiul în legătura lui cu Hristos. El îi hrănea pe corinteni cu aceeași hrană cu care fusese el însuși hrănit de către Hristos, cu Evanghelia sa. Nu trebuie să disprețuim cuvântul lui Dumnezeu pentru că Hristos a ales să ne aducă descoperirea lui Dumnezeu în acest chip smerit. Atunci când unii oameni sunt întrebați dacă cred în Dumnezeu, primul răspuns pe care îl dau este, „Unde este Dumnezeu ca să cred în El?” Însă El S-a arătat pe pământ și a trăit printre oameni, iar cuvintele Sale ne-au fost transmise și nouă. Prin cuvântul lui Dumnezeu ajungem să-L cunoaștem și să-L primim chiar în inima noastră și nu trebuie să ne smintim de chipul smerit în care El S-a hotărât să vină la noi. Toate tainele venirii lui Hristos pe pământ au fost săvârșite în chip tainic, în tăcere: nașterea Sa, Buna Vestire a Maicii Domnului și chiar propria Sa Înviere au avut loc în chip tainic, smerit, încât să-L urmăm doar dacă voim. Așa cum Hristos i-a spus tânărului bogat, „Dacă voiești să fii desăvârșit, urmează Mie” (vezi Mat. 19:21). În toate tainele venirii Sale pe pământ, El începe cu cuvintele „Dacă voiești”.

Potrivit Părintelui Sofronie, poruncile lui Dumnezeu sunt o oglindire în lume a vieții veșnice a lui Dumnezeu, însă în același timp ele devin căi către viața cea veșnică. De aceea, prin păzirea poruncilor, omul dobândește asemănarea cu Dumnezeu. Descoperirea lui Dumnezeu este mai întâi împărtășită inimii, care este centrul duhovnicesc al fiecărui om. Din Pilda Semănătorului vedem că roada pe care o va aduce cuvântul lui Dumnezeu depinde de starea pământului inimii noastre. Rugăciunea lui Iisus și smeritele lacrimi de pocăință sunt plugul cu care ne putem ara inima pentru a putea primi cuvântul lui Dumnezeu și a aduce roadă. Ochiul sufletului prin care înțelege Scriptura, nu este intelectul. Cu mintea sa, omul poate numai să facă niște observații scolastice, care pot fi de folos la nivel practic, istoric. Însă, dacă vrem să pătrundem cugetul Scripturilor, trebuie să ne apropiem cu credință smerită, ce ajută cuvântul să intre în inimă. Dacă omul voiește să primească cuvântul lui Dumnezeu, inima trebuie să-i fie slobodă de a urma calea poruncilor. Atunci când inima este înrobită de patimi, nu poate auzi și primi cuvântul lui Dumnezeu într-însa, ba poate chiar să-l și respingă. Învățătura Părintelui Sofronie despre această unire a minții cu inima ca și condiție preliminară pentru a înțelege Scripturile transmite în chip autentic epocii noastre tradiția isihastă și filocalică a Bisericii.

Dacă nu ar fi intervenit căderea, Sfântul Duh ar fi împărtășit necontenit inimilor noastre o nouă plinătate a cunoașterii. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că dacă am avea curăția vieții, nu am avea nevoie de cărți. Cel ce este un învățător adevărat nu citește cărți, pentru că propria sa inimă este o carte deschisă în care Dumnezeu Își scrie cuvintele Sale, așa cum spune Sfântul Ioan Sinaitul. Un adevărat învățător privește în inima sa și vorbește. Hristos nu le-a lăsat scrieri ucenicilor Săi, însă cuvântul Său li s-a întipărit în inimi. Domnul Însuși a binevoit să-Și reverse lucrarea mesianică peste tot trupul (Ioil 2:28), încât toți să devină învățați de Dumnezeu și să poarte în inima lor mărturia Mângâietorului. Astfel se naște cuvântul lui Dumnezeu în inima sfinților. Însă omul nu poate atinge această stare fără a citi Scripturile cu luare aminte: dacă păstrarea în scris a descoperirii dumnezeiești a fost de neapărată trebuință după cădere, atunci cu siguranță nepăsarea de a cerceta și a-și însuși Scripturile îl înstrăinează pe om de orice cunoaștere a lui Dumnezeu.

Dacă voim să înțelegem puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu, cu toții trebuie să fim cu luare aminte la ce ne folosim ochii, urechile și timpul. Dacă ne dedicăm timpul vieții pentru a ne expune ochii și urechile altor forme de cunoaștere și informare, îl irosim. Pare a fi un detaliu mărunt, însă este o mare capcană. Adesea îi auzim pe oameni spunând: „Nu am timp să citesc Evanghelia”. Trebuie să fim cu luare aminte la cum ne întrebuințăm ochii și urechile. Vremurile noastre sunt foarte grele, răul brăzdează pământul, însă pe de altă parte vremurile noastre ne oferă și multe înlesniri. De pildă, acum avem acces foarte ușor la cuvântul lui Dumnezeu și la cuvântul tuturor Părinților noștri. Într-un mic ipad intră mai mult de 100 de cărți. Este nevoie doar să ne oferim timpul, ochii și urechile noastre pentru a citi și asculta cuvântul. Dumnezeu merită această cinstire. Este așa un privilegiu, așa un dar a chema Numele lui Dumnezeu, și precum ar trebui să Îi cinstim Numele, trebuie să Îi cinstim și cuvântul, care este calea pe care a ales-o pentru a veni la noi și a ni Se descoperi. Până și un copil poate citi Evanghelia, însă pentru a ne însuși și a urma cuvântul lui Hristos este de trebuință să ne urâm pe noi înșine. Atunci vom descoperi veșnica putere dumnezeiască ascunsă în el. Dacă cinstim cuvântul în acest chip, el va deveni lumină pentru viața noastră și ne va ridica de la cele pământești la cele cerești, de la cele văzute la cele nevăzute și nestricăcioase, de la om la Dumnezeu.

Întrebare: Este greu a trăi fără Sfânta Împărtășanie în vremurile noastre.

Răspuns: Nu trebuie să uităm că avem multe căi de a ne împărtăși cu Dumnezeu. Rugăciunea cu Numele lui Hristos și cuvântul lui Dumnezeu sunt mijloace foarte puternice de a avea comuniune cu de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, nici nu este orb. El vede împrejurările vieții noastre, vede că nu ne este îngăduit să mergem la biserică. Dacă folosim celelalte mijloace, cu siguranță ne va dărui prin ele tot harul Liturghiei. Aceasta poate fi chiar o perioadă de însuflare dacă ne folosim de ea ca să ne pregătim, pentru că ne va învăța o mare lecție: că folosul Sfintei Liturghii depinde de pregătirea noastră. În Postul Mare, în fiecare săptămână, de luni până vineri, nu putem săvârși Dumnezeiasca Liturghie. Biserica a rânduit aceasta ca o perioadă de pregătire care ne dă prilejul de a gusta puțină moarte, după chipul lui Hristos, Care a murit pentru noi. De asemenea, ne putem folosi de această perioadă ca să ne pregătim prin putința care ni se dă acum de a ne ruga mai mult în camera noastră, în tăcere. Am încredere că dacă facem aceasta, prima Liturghie la care vom lua parte va fi o explozie de bucurie.

Întrebare: Cum îi sfătuiți pe credincioși să citească cuvântul lui Dumnezeu?

Răspuns: Am spus că Rugăciunea lui Iisus ne pregătește pentru a primi cuvântul lui Dumnezeu. Tradiția din vechime a monahilor egipteni din veacul al IV-lea era aceea de a-și săvârși Liturghia atunci când se trezeau dimineața. Ei numeau „Liturghie” rugăciunea monahului la chilie. Își săvârșeau Liturghia, pravila de rugăciune, și apoi se așezau ca să citească Scriptura, pentru că după rugăciune inima este înmuiată, luminată și deschisă. La început este nevoie de strădanie. Unii oameni își fac pravilă din a citi câteva capitole în fiecare zi, pentru că atunci inima este cucerită de atracția cuvântului dumnezeiesc și devine o preocupare constantă. Atunci, chiar dacă vrei, nu te poți lăsa de ea. Însă trebuie să începem prin a ne face un țel din a dărui timp pentru a citi cuvântul lui Dumnezeu și să nu gândim: „O să citesc mai târziu, mai târziu, mâine – niciodată”.

Întrebare: Rugăciunea lui Iisus și cuvântul lui Dumnezeu sunt o pregătire una pentru cealaltă?

Răspuns: Părinții noștri recomandă o pregătire chiar și pentru Rugăciunea lui Iisus. Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că înainte de Rugăciunea lui Iisus este bine să șezi pe scăunel și să cugeți la un gând duhovnicesc care aduce zdrobire de inimă. Dacă poți, îngăduie-ți timp ca să plângi mai întâi, pentru că lacrimile vor încălzi și vor curăți inima. Așa cum la botez există mai întâi cufundarea în apă și apoi ungerea cu mir, dacă omul își spală inima cu lacrimi, atunci Numele lui Hristos curge ca un mir peste inima sa. Părinții recomandă lacrimile ca o pregătire pentru Rugăciunea lui Iisus, iar Rugăciunea lui Iisus ca o pregătire pentru citirea Evangheliei. Odată, Părintele Haralambie i-a răspuns unui mare teolog care îl întrebase cu un oarecare dispreț dacă citea vreodată Evanghelia: „Îți voi spune cum citesc eu Evanghelia: mă rog cu Rugăciunea lui Iisus vreme de patru ceasuri. Apoi mă așez, citesc un verset din Evanghelie, și înainte de a-l fi terminat, sunt în genunchi pe podea, plângând cu hohote”. Numele lui Hristos scoate inima la suprafață, așa cum Duhul lui Dumnezeu Se purta peste fața pământului înainte de zidirea lumii (Fac. 1:2). Rugăciunea lui Iisus i-a deschis astfel inima cuvântului lui Hristos, al Cărui Nume Părintele Haralambie îl chemase vreme de patru ceasuri și, bineînțeles, cuvântul Său a venit ca un tunet care i-a cutremurat inima, încât a putut lepăda toată „rugina” acestei lumi. Într-adevăr, cel ce cheamă Numele lui Hristos cu luare aminte descoperă puterea cuvântului lui Dumnezeu și schimbul vieții sale cu viața lui Dumnezeu în Liturghie.