Rugăciunea lui Iisus

Temeiul Rugăciunii lui Iisus se află în cuvintele Domnului: „Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: cereți și veți primi… Orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da” (Ioan 16:24, 23). Cu cât omul sporește mai mult în rugăciune, cu atât își dă seama că centrul a toată lupta duhovnicească împotriva patimilor și a vrăjmașului este însăși inima sa. În Vechiul Testament omul este definit ca „inimă adâncă” (Ps. 63:7), ce caută „o simțire duhovnicească și dumnezeiască” (vezi Pilde 15:14). Calea care duce către inima adâncă trece prin inima trupească. Legătura pe care o aflăm între cele două este aceeași cu cea care există între mintea și creierul nostru. Deosebirea principală constă în faptul că omul își folosește creierul și inima trupească doar până la moarte, în vreme ce mintea și inima adâncă duhovnicească însoțesc sufletul și după plecarea din această lume. Însă în această viață, mișcările și lucrările minții sunt strâns legate de funcționarea creierului și, în mod similar, inima trupească rămâne centrul ființei, unde se manifestă toate aspectele vieții duhovnicești.

Scopul Rugăciunii lui Iisus este unirea minții cu inima. Părinții vorbesc despre o mișcare în trei trepte sau „o mișcare ciclică a minții”: după cădere, mintea s-a risipit în lumea văzută și s-a alipit de ea. A doua mișcare are loc atunci când, prin harul lui Dumnezeu și prin punerea în lucrare a Rugăciunii lui Iisus, mintea este îndreptată înlăuntru pentru a afla inima adâncă și a se uni cu ea. Apoi, prin această minunată unire, are loc a treia mișcare atunci când omul își întoarce întreaga ființă înspre Dumnezeu. Această mișcare circulară a minții este „o mișcare ce nu cunoaște înșelare”, pentru că în timpul acestui proces, vrăjmașul nu poate întina mintea cu gândurile lui străine. Durerea pocăinței și Rugăciunea lui Iisus aprind o anumită căldură în inimă, care îl silește pe vrăjmaș să stea în afara zidurilor fortăreței noastre lăuntrice. De aceea Părinții spun că, „Cel ce intră în cămara inimii sale, a intrat în cămara cerului”. Unirea minții cu inima și unirea cu Dumnezeu care o însoțește, este o lucrare care se poate săvârși numai cu harul lui Dumnezeu și ne este dată gratuit, în dar, iar nu ca răsplată pentru strădaniile noastre. Nu am făcut nimic ca să merităm vreo răsplată de la Dumnezeu, de vreme ce El ne-a iubit mai întâi și „a murit pentru noi când eram încă păcătoși” (Rom. 5:8).

În rugăciune, cantitatea aduce calitatea pentru că rugăciunea îi iubește pe cei ce se roagă. Un urcuș treptat în rugăciune este cel mai vrednic de încredere. Începătorului îi este de obicei recomandat să pornească de la prima treaptă, care este rostirea rugăciunii cu glas tare cât mai des cu putință, până când trupul, limba, creierul și inima și-o însușesc. Pentru fiecare persoană timpul necesar poate varia, însă cu cât mai puternică este pocăința, cu atât mai mult se scurtează și calea. După cum spune Părintele Sofronie, mai întâi rostim rugăciunea cu buzele, încercând să ne concentrăm atenția asupra Numelui și a cuvintelor rugăciunii. Apoi, rostim Rugăciunea lui Iisus cu mintea. În a treia etapă atenția minții se adună în inimă, iar rugăciunea este spusă acolo. În a patra etapă, fără nicio strădanie deosebită din partea noastră, rugăciunea se continuă în inimă, unde se adună mintea. În cele din urmă, omul atinge nivelul rugăciunii harice, în care rugăciunea începe să lucreze asemeni unei flăcări blânde înlăuntrul lui, ca însuflare de Sus. Această ultimă etapă este uneori însoțită de vederea luminii nezidite a lui Dumnezeu. Chemarea Numelui lui Hristos zidește o asemenea stare în inima omului, încât viața devine cu adevărat o pregustare a vieții cerești.

Care sunt roadele ce izvorăsc atunci când omul cheamă Numele Domnului cu mintea în inimă? Rugăciunea lui Iisus îl ajută să rămână în prezența vie a lui Dumnezeu, care devine „foc mistuitor”. Puterea dumnezeiască pe care o conține îi reînvie inima din moartea păcatului, iar lumina ei îi luminează mintea. Ființa sa este tămăduită, iar simțământul de a fi iarăși întreg transmite multă pace și bucurie inimii sale. Prin Rugăciunea lui Iisus, mintea nu mai este alipită de lucrurile deșarte ale acestei lumi, nici nu mai cade pradă gândurilor necurate prin închipuire, de vreme ce a aflat o temelie de nezdruncinat în inimă. Omul întreg este slobozit încetul cu încetul de sub stăpânia păcatului și devine ținta cercetărilor tainice ale Domnului (vezi Iov 7:18). Prin chemarea Numelui lui Hristos cu mintea în inimă, omul intră în prezența Dumnezeului Celui Viu, iar în lumina acelei prezențe el este în stare, pentru prima oară în viața sa, să-și vadă adevărata stare a inimii. Astfel dobândește un duh smerit și ia asupra sa lucrarea plânsului duhovnicesc, hrănindu-și sufletul cu pâinea lacrimilor pe care Domnul le-o dă din belșug celor ce doresc cu ardoare să-L urmeze până întru sfârșit (vezi Ps. 79:6).

Omului care a dobândit unirea minții cu inima prin Rugăciunea lui Iisus „nu îi mai sunt necunoscute gândurile vrăjmașului” (vezi 2 Cor. 2:11). Deosebește gândurile în chip firesc, de vreme ce inima îi devine asemenea unei oglinzi curate ca cristalul în care poate vedea toate înclinațiile rele ale minții și toate uneltirile duhurilor necurate. Inima este acum asemeni unei fortărețe în care mintea domnește ca un împărat, văzând gândurile vrăjmașului de departe și neîngăduindu-le să împiedice lucrarea sfântă a rugăciunii. Odată ce mintea și inima sunt curățite, curăția este împărtășită atât trupului, cât și sufletului omului. Însă mai ușor este să ne curățim mintea, decât inima. Așa cum tâlcuiește Sfântul Isaac Sirul, pe cât de repede este curățită mintea, pe atât de iute se și întinează, în vreme ce inima, rădăcina tuturor simțurilor, se curăță cu mai multă trudă. Însă dacă rădăcina este sfântă, atunci și ramurile sunt sfinte. Omul este cu adevărat liber atunci când își stăpânește pe deplin adevărata sa fire încât să-L poată iubi pe Dumnezeu cu toată ființa și pe aproapele său ca pe sine însuși.

Întrebare: Este bine să spunem rugăciunea fie și mecanic, pentru că Dumnezeu va face restul?

Răspuns: Desigur, și o rugăciune mecanică este mai bună decât nimic. Unii oameni spun: „Îmi place să țin șiragul de metanii în mână și să spun rugăciunea când mă uit la televizor”. Însă nu trebuie să ne așteptăm la roade în rugăciune doar ținând în mână șiragul de metanii. Trebuie să cinstim acest Nume cu care Dumnezeu atât de mult ne-a cinstit pe noi. „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert” (Ieș. 20:7). Este important să dedicăm un timp anume din zi, în care nu vom face nimic altceva, numai ne vom ruga. Dacă vorbim cu toată inima cu cei pe care îi iubim, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta cu Dumnezeu: când stăm înaintea Lui, trebuie să Îi vorbim cu toată luarea aminte, chemând Numele Său cu evlavie, din inimă.

Întrebare: Atunci când avem gânduri și încercăm să ne rugăm, cum putem evita să ne închipuim că suntem de fapt în fața lui Dumnezeu?

Răspuns: La început este inevitabil să fim asaltați de gânduri, însă Părintele Sofronie spune că sporirea noastră va depinde de încordarea pocăinței noastre. Este nevoie de stăruință. Dacă învățăm să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu, mintea va afla în chip firesc inima, iar atunci gândurile nu mai pot să ne asalteze ca înainte. Părinții spun că atunci când mintea află inima, este ca și cum doi îndrăgostiți care se iubeau mult și au fost despărțiți se întâlnesc din nou. Unii oameni întreabă: „De ce ia atât de mult timp să dobândesc Rugăciunea lui Iisus?” De fapt, este o cinste pe care ne-o dă Dumnezeu: timpul este o cheie tainică. Dacă îl dedicăm rugăciunii, atunci Dumnezeu va deschide ușa rugăciunii. El voiește să Îi arătăm credincioșia noastră. Hristos spune: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Mat. 7:6). Timpul ne dă prilejul de a-L încredința pe Dumnezeu că Îi aparținem. În orice caz, a sta câteva ceasuri chemând Numele lui Hristos nu este un lucru neutru. Sunt sigur că cel ce a încercat, a gustat cum lucrează această rugăciune în sufletul și în inima omului.

Întrebare: Atunci când, cu ajutorul lui Dumnezeu, Rugăciunea lui Iisus devine neîmprăștiată, uneori se pogoară o liniște asupra minții. Să continuăm totuși să repetăm cuvintele rugăciunii?

Răspuns: Această liniște poate veni mai ales atunci când omului i se dă rugăciunea curată, atunci când unirea minții cu inima și prezența lui Dumnezeu în inimă sunt atât de puternice, încât nu se mai poate ruga, ci el însuși devine rugăciune. Însă firea noastră este slabă: vedem că până și atunci când Părinților noștri li s-au dat asemenea stări, ei nu le-au putut păstra mereu. Pentru cei ce ajung să cunoască harul Rugăciunii lui Iisus, puterea Numelui dumnezeiesc devine învățătorul lor. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că ei au fost învățați prin ungerea pe care au primit-o, prin darul Sfântului Duh întru ei (1 Ioan 2:27). Însă întotdeauna este mai sigur să căutăm confirmarea duhovnicului.

Întrebare: Ați spus că roadele rugăciunii nu sunt o răsplată, ci un dar, și totuși în același timp vorbim atât de mult despre nevoința grea necesară pentru a ajunge la ea.

Răspuns: Hristos spune: „Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). La fel este cu Rugăciunea lui Iisus: trebuie cu siguranță să ne nevoim, însă fără a aștepta răsplată. Altminteri, s-a dus rugăciunea. Trebuie să avem așezarea cea dreaptă și să cunoaștem că harul nu vine când vrem noi, ci când vrea Dumnezeu. Aceasta ne va păzi smeriți și dependenți de Dumnezeu. O atitudine greșită poate duce la înșelare.

Întrebare: Care este cea mai bună metodă de a dobândi rugăciunea neîncetată?

Răspuns: Țelul nostru nu este să dobândim rugăciunea neîncetată, nici să devenim un Siluan sau un Sofronie. Țelul nostru este să fim împăcați cu Dumnezeu și să facem din poruncile Lui singura lege a existenței noastre. Rugăciunea lui Iisus devine atunci o strădanie de a sta în prezența lui Hristos, încât însușirile Lui să ne poată fi împărtășite prin har. Atunci nu vom mai chema un simplu nume, ci Numele Cuiva pe care Îl cunoaștem și Îl iubim.

Întrebare: De ce nu pot păstra o statornicie în rugăciune?

Răspuns: Avem nevoie să punem mereu bun început în rugăciune. Sfântul Ioan Sinaitul spune că nu vom fi judecați de Dumnezeu pentru că nu am ajuns la rugăciunea neîncetată, căci El ne cunoaște slăbiciunea, ci pentru că nu am pus din nou bun început. Atunci când vedem că nu avem rugăciune, cel mai bine este să Îi înfățișăm starea noastră lui Dumnezeu și să spunem: „Doamne, Tu vezi; inima mi-e secătuită, mintea îmi este întunecată, trupul meu nu poate sta în prezența Ta. Sunt căzut și despărțit de Tine și toată viața mea rămâne nerăscumpărată”. Atunci când ne smerim și plângem, Rugăciunea lui Iisus devine ușoară, pentru că lacrimile zdrobesc carapacea care ne împietrește inima. Lacrimile aduc lumină și însuflare, descoperind înlăuntrul nostru o putere pe care nu știam că o avem. Dacă omul devine atras de Rugăciunea lui Iisus, el poate fi ispitit să o folosească drept o unealtă care depinde numai de voia lui. Atunci Dumnezeu îngăduie să nu mai simțim nimic când rostim rugăciunea, pentru ca să ne venim în fire și să înțelegem că atitudinea noastră este greșită. Așadar, atunci când ne simțim secătuiți, cu siguranță nu este vina lui Dumnezeu. Știm sigur că Dumnezeu ne iubește și vrea să ne dăruiască tot ce are. Să Îi înfățișăm lui Dumnezeu cu smerenie această uscăciune, cerându-I să ne ajute să punem bun început.

Întrebare: Uneori, ne simțim însuflați să ne rugăm atunci când ne aflăm lângă părintele nostru duhovnic, care se roagă mult mai mult decât noi. Există vreo primejdie de a deveni dependenți de această legătură?

Răspuns: Dacă sunteți însuflați de către părintele vostru duhovnic să vă rugați, atunci sunteți foarte binecuvântați. Nu există nimic mai de folos în rugăciune decât a sta în prezența cuiva care se roagă. Este extrem de important să avem un puternic punct de referință în părintele nostru duhovnic. Este același Duh care lucrează atât în legătura cu duhovnicul nostru, cât și în rugăciune, așa că ele merg împreună. De asemenea, duhovnicul este înștiințat dacă însetăm după rugăciune, iar Dumnezeu îi dă cuvântul potrivit pentru noi. Din păcate, cei care cred că pot încheia propriul lor pact cu Dumnezeu și își nesocotesc duhovnicul, crezând că pot să învețe din cărți cum să se roage, dau dovadă că nu au ajuns să cunoască adevărul. Biserica este o comuniune a darurilor, iar dacă Dumnezeu ne dă un dar, există un criteriu care nu dă greș: ne unește acest dar cu Trupul Bisericii, sau ne face de sine stătători? Dacă este cu adevărat de la Dumnezeu, ne alipește și mai tare de Trup.