Iertarea. „Cearta cu Dumnezeu”. Puterea postului

Iertarea

Crucea a fost hotărâtă în Sfatul cel mai dinainte de veci, încât putem spune că Dumnezeu ne iertase deja înainte ca noi să cădem. Și-a asumat riscul zidirii, despre care vorbește Părintele Sofronie, pentru că țelul Său încă dinainte de întemeierea lumii a fost mântuirea noastră. Iar dacă Domnul nu ar fi spus pe Cruce, „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23:34), nu am fi în stare nici să ne pocăim și nici să aflăm iertare. Cuvântul Său este cel ce lucrează și aduce pocăinței noastre rodul iertării. Cuvântul Domnului a fost spus odată și rămâne în veci, iar aceasta e minunea iertării. De asemenea, Domnul a spus o singură dată, „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu” (Mat. 26:26, Marcu 14:22), însă de fiecare dată când rostim aceste cuvinte, împlinind porunca Sa, („Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” Luca 22:19), ele devin din nou lucrătoare. Dacă nu am mânca și nu am bea Trupul și Sângele Său și nu am repeta aceste cuvinte împlinind porunca ce pune din nou în lucrare cuvântul Domnului, taina Euharistiei ar fi cu neputință. Dacă nu iertăm, ci ținem în noi pomenirea răului sau negativitate față de cineva, nu putem fi liberi și Postul nu ne va aduce niciun folos, ci vom rămâne în afara harului acestuia. Este adevărat, nu putem ierta fără ajutorul lui Dumnezeu, însă de vreme ce El ne-a dat porunca de a ierta, dorința și ajutorul Său ne sunt deja exprimate limpede, iar ceea ce rămâne de făcut este ca noi să o punem în lucrare.

Întrebare: Dacă Hristos a spus pe Cruce, „Iartă-le lor că nu știu ce fac”, aceasta înseamnă că numai pe Cruce putem ierta cu adevărat?

Arhim. Zaharia: Da, bineînțeles. Oricum, suntem întotdeauna ucenici ai Crucii, de vreme ce ne străduim să urmăm Domnului. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mat. 16:24). Dacă suntem nedreptățiți și iertăm, înseamnă că deja ne-am răstignit mintea și inima într-o anumită măsură. Esența Crucii este voia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, pe care Fiul lui Dumnezeu a împlinit-o: El S-a întrupat, a pătimit și a murit pe Cruce pentru noi. La fel se întâmplă în viața noastră: ori de câte ori primim o poruncă de la Dumnezeu și încercăm să o împlinim, pătrundem mai adânc în taina Crucii și Învierii Sale, prin care primim iertarea păcatelor și bucuria mântuirii. Puterea Liturghiei stă în faptul că ne adunăm împreună ca să împlinim porunca Sa, voia Sa, și prin aceasta primim harul mântuirii. Virtutea ascultării are o asemenea putere în monahism, pentru că este o cale foarte concretă de a petrece necontenit în duhul poruncii care ne-a fost dată de Părintele nostru duhovnicesc în chip foarte concret și personal.

Întrebare: A ierta ne face asemenea lui Dumnezeu?

Arhim. Zaharia: Atunci când iertăm, urmăm lui Dumnezeu Însuși, Care Și-a arătat bunătatea Sa pe Cruce spunând, „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23:34). Atunci când iertăm devenim asemenea lui Dumnezeu, și prin urmare putem viețui cu El și în duhul Lui pentru toată veșnicia. Iertarea ne înveșmântează cu duhul smereniei Sale. Cum putem fi drepți pe vecie dacă nu primim înlăuntrul nostru același duh, aceeași stare, „Îngăduindu-ne unii pe alții și iertând unii altora, după cum și Dumnezeu, pentru Hristos, ne-a iertat pe noi” (vezi Efes. 4:32, Col. 3:13)? „Și noi avem gândul lui Hristos”, spune Apostolul Pavel (vezi 1 Cor. 2:16). Sfântul Pavel este mai minunat între apostoli, pentru că el nu a viețuit împreună cu Hristos, ci L-a văzut doar pentru câteva clipe atunci când a fost răpit până la al treilea cer, însă s-a întors din această răpire purtându-L pe Hristos întreg în inima sa. Acum avea cunoașterea întregii taine a lui Dumnezeu. Pentru mine, Sfântul Pavel este minunea lui Dumnezeu. El nu făcea parte dintre ucenicii Domnului, și totuși într-o clipă a devenit întâiul și unicul Apostol, înaintea căruia până și marele Petru s-a smerit, deși doar umbra lui era în stare să îi tămăduiască pe cei bolnavi.

Întrebare: Ce înseamnă a fi al lui Dumnezeu pentru totdeauna în această viață?

Arhim. Zaharia: Înseamnă a avea cuvântul Său viu înlăuntrul nostru, „locuind în noi cu bogăție” (cf. Col. 3:16), pentru că atunci purtăm pecetea acelui cuvânt. „Pentru cuvântul buzelor Tale eu am păzit căi aspre” (vezi Ps. 16:4). Dacă în viața noastră ne-am aduce aminte doar de acest verset, nu am păcătui niciodată. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu ne cârmuiește viața, suntem ai Lui, căci cuvântul Său este expresia Sfatului Său cel mai dinainte de veci, a țelului Său cel dinainte de veci pentru mântuirea noastră. La începutul vieții noastre duhovnicești, este ușor a păzi cuvântul lui Dumnezeu: de îndată ce îl auzim și îl primim, inima noastră se deschide și începem să trăim harul mântuirii. Toate ni se dau prin cuvântul lui Dumnezeu. Domnul este asemenea unui semănător care seamănă cuvântul în inima noastră, iar dacă sămânța află pământ bun, adică o inimă care va îmbrățișa poruncile Domnului, atunci aduce roadă.

„Cearta cu Dumnezeu”

Întrebare: Tatăl dă toată judecata Fiului. Cum se împacă lucrul acesta Sfânta Treime?

Arhim. Zaharia: I s-a dat judecata pentru că este Fiul omului: S-a smerit pe Sine, a luat asupra Sa chip de om și a împlinit toate poruncile lui Dumnezeu în firea Sa omenească. Atunci când S-a rugat cu lacrimi în Ghetsimani, a adus jertfa pentru mântuirea noastră în firea Sa omenească și în puterea Sfântului Duh. Așadar, firea omenească a lui Hristos ne judecă pe noi. El poate judeca lumea pentru că a mântuit lumea în firea Sa omenească și ne-a dat pilda desăvârșirii Tatălui. De aceea El poate spune, „V-am dat vouă pildă” (Ioan 13:15). Urmându-L pe Hristos, suntem judecați întru slavă și primim cununa mântuirii, în vreme ce, dacă nu Îl urmăm, suntem judecați ca unii care au căzut din mântuirea Sa.

Părintele Sofronie se lupta cu Dumnezeu spunând, „Cum poți să mă judeci, Tu ești Dumnezeul Cel desăvârșit Care locuiești în ceruri, iar eu sunt un om slab pătimind atâta durere în această viață trecătoare.” Iar Domnul i-a răspuns, „Tu ești cel care ai murit pentru lume?” Dumnezeul Căruia I se adresa Părintele Sofronie i-a răspuns ca Dumnezeul cel Răstignit. El este Judecătorul pentru că a viețuit fără de păcat după poruncile lui Dumnezeu și a murit pentru noi, iar după Învierea Sa I s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. În astfel de clipe de deplină smerenie și deznădejde, Sfinții Îi vorbesc lui Dumnezeu din inimă și pot primi astfel de răspunsuri scurte ca niște maxime care devin repere în viața lor. Atunci conștiința și inima le sunt lărgite, iar mintea le este luminată.

Întrebare: E ca și cum Părintele Sofronie I s-ar plânge lui Dumnezeu.

Arhim. Zaharia: Da, pentru că suferea adânc. El avea înclinația aceasta de a se „certa” cu Dumnezeu, însă mereu spunea, „Dumnezeu mă rușina întotdeauna răspunzându-mi și îndreptându-mă”. Părintele Sofronie putea face aceasta pentru că era gata să moară pentru Domnul și se „certa” cu El pe pragul morții. Un astfel de om nu poate pieri, pentru că Dumnezeu Se poartă cu el ca și cu un prieten al Său, ca și cu un egal al Său. Toți Sfinții primesc har după asemenea clipe pline de îndrăzneală din viața lor, când ajung în pragul morții, ba se hotărăsc să și sară peste el, și se trezesc deodată în Împărăție. Totodată, atunci când Părintele Sofronie a spus, „Sunt atât de slab, cum mă poți judeca?”, el mijlocea pentru întreaga lume, nu doar pentru sine. Într-un fel, se certa cu Dumnezeu pentru întreaga omenire.

Întotdeauna am admirat la Sfinți această dorire neînfricată de a se apropia de Dumnezeu și de a-L cunoaște, neluând în seamă până și amenințarea morții. Aceasta înseamnă că credința și iubirea lor pentru Dumnezeu sunt mai presus de moartea care îi amenință, că deja s-au determinat pe sine pentru veșnicie, așa cum spune Părintele Sofronie. Este uimitor. Acesta este creștinismul. Din păcate noi nu cunoaștem adevăratul creștinism. Așa cum spunea Sfântul Andrei Criteanul într-una din omiliile sale, Dumnezeu îi duce pe Sfinți până în pragul morții, nu pentru ca ei să piară, ci ca să cerceteze întreaga taină a lui Hristos, întreaga Sa cale ce se pogoară până la iad, să ajungă a cunoaște totus Christus, Hristosul întreg. În asemenea clipe învățăm adevărata teologie, atunci când stăm înaintea lui Dumnezeu și ne hotărâm să mergem până la capăt. Atunci Dumnezeu ne deschide mintea și inima ca să cunoaștem o nouă dimensiune a tainei Sale. Prin asemenea apropieri ale morții și chiar treceri dincolo de el, Sfinții au înțeles viața lui Hristos și rugăciunea Sa din Ghetsimani. Nu există altă cale pentru a înțelege Evanghelia, care vorbește doar despre moartea care a mântuit din moarte, despre moartea și Învierea lui Hristos, Care ne-a mântuit din moartea păcatului și ne-a deschis viața veșnică.

Puterea postului

Ni se cere să-L urmăm pe Hristos până la moarte, iar atunci când gustăm o anumită moarte pentru poruncile Lui, primim har ce umple toate, înnoindu-ne întreaga viață. Suntem chemați la un nou început. Prin păzirea poruncilor, puterea tainei Crucii pătrunde în viața noastră. Aceasta avem în vedere atunci când spunem că Postul Mare este însuflețit de harul lui Dumnezeu. Puterea postului stă în cea mai mare poruncă a uceniciei față de Hristos: a muri lumii acesteia. Această gustare a morții față de această lume este a viețui Domnului Care dă porunca. Postul Mare este însuflețit de harul lui Dumnezeu, pentru că își are obârșia în cea mai mare poruncă. Nu uitați că Dumnezeu Și-a arătat dragostea Sa, cuprinsul ipostasului Său, iubindu-ne până întru sfârșit, iar omul își arată cuprinsul ipostasului său desăvârșit atunci când Îl iubește pe Hristos până la ura de sine. De fapt, Postul Mare este o perioadă care ne este dată pentru a pune în lucrare ura de sine.

Cei care trăiesc Postul Mare așa cum se cuvine, simt această putere. Domnul spune, „Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ și nu moare, nu poate să aducă roadă” (vezi Ioan 12:24). Moartea pentru Domnul Iisus hotărăște măsura și calitatea viitoarei noastre învieri, căci ne luptăm a dobândi o „mai bună înviere” (Evrei 11:35). Așadar, nu fiți surprinși dacă vă simțiți slăbiți de o oarecare moarte, ea „face parte din program”, mai ales în prima săptămână, când vreme de trei zile nu mâncăm. Este o mare lecție. Postul nu este ceva neutru. În această stare nu putem face multe, însă ne rugăm în liniște și cu atâta pace. Poate nu ne rugăm atât de mult ca de obicei; poate nu avem belșug de lacrimi sau nu facem atât de multe metanii. Simțim că nu avem putere, nu putem sta în picioare la rugăciune vreme îndelungată, însă chemăm în liniște Numele lui Hristos, și fiecare chemare este atât de puternică încât atrage un val de har. În pofida morții pe care o simțim, un val de har ne adie peste suflet la fiecare chemare. Purtăm „omorârea” lui Hristos, și astfel viața Sa izbucnește în valuri înlăuntrul nostru. Astfel moartea trupului pricinuită de post merge mână în mână cu chemarea cu putere a numelui lui Hristos și cuprinde în ea sămânța învierii, sămânța nestricăciunii, care se manifestă în puterea rugăciunii ce își are obârșia în ea. Acest fenomen vădește puterea Postului Mare și arată cum anume este însuflețită atmosfera Postului de harul lui Dumnezeu.