Duminica femeii samarinence

Datorăm o mai mare cinste celuilalt, precum Hristos a dăruit Bisericii

În mijlocul Marelui Post, Biserica a rânduit închinarea Sfintei Cruci, pentru a ne spori însuflarea și a ne întări în strădania noastră de a ne pregăti sufletul să intre în prezența dătătoare de viață a Domnului Înviat. Tot astfel, la jumătatea răstimpului până la Cincizecime, prăznuim Înjumătățirea Praznicului care ne întețește setea după Lumina Mângâietorului, și ne întărește astfel pentru a stărui în rugăciune cu tot mai mare dorire „până ce ne vom îmbrăca cu putere de sus”[1]. Căci dacă Duhul Sfânt nu vine să ne unească veșnic cu Hristos, nu putem „umbla întru înnoirea vieții”[2] dăruită nouă de Crucea și Învierea Domnului.

În pericopa evanghelică despre femeia samarineancă, vedem setea lui Dumnezeu după mântuirea omului și setea omului după adevărul lui Dumnezeu. Deslușim măreția iubirii lui Dumnezeu, Care Se deșartă pe Sine și îl cercetează pe om în toate căile vieții sale, și măreția omului care, atunci când împreună-lucrează cu Dumnezeu, se poate ridica dintr-o desăvârșită cădere la înălțimi îngerești.

Iudeii îi socoteau pe samarineni necurați și eretici. Mai ales a vorbi cu o femeie samarineancă era considerat un lucru cu totul înjositor. Ridicându-Se mai presus de orice convenție, Hristos a arătat că ceea ce îi deosebește pe oameni este darul lor duhovnicesc. Atunci când harul Sfântului Duh este pus în lucrare, orice deosebire între oameni este desființată. Creștinii nu sunt grecii, sau rușii, sau românii, ci toți cei ce au primit Sfântul Botez. Îmbrăcându-se în Hristos, ei devin „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”[3].

În călătoria Sa din Iudeea spre Galileea, Hristos a trecut prin Samaria. Pe când ședea la fântâna lui Iacov pentru a Se odihni în timp ce-i aștepta pe ucenicii Săi ce plecaseră să cumpere de mâncare, o femeie samarineancă cu viață întinată s-a apropiat să scoată apă. Domnul Cel atoateștiutor, Care flămânzește și însetează până la moarte pentru mântuirea fiecărui suflet, S-a smerit pe Sine în fața acestei femei și i-a spus: „Dă-mi să beau”[4]. Voind să o tămăduiască de rănile păcatului, El a cinstit-o pentru a-i reda demnitatea și a o pregăti să primească descoperirea adevărului Său.

Spre mirarea femeii că un învățător iudeu îi adresa cuvântul, Domnul a început să îi vorbească despre „apa cea vie”, darul Sfântului Duh. Cuvântul paradoxal al Domnului urmărea să stârnească în femeia samarineancă încordare duhovnicească și dorința de a împreună-lucra cu El la minunea care era pe cale a se petrece, și anume, înnoirea sufletului ei, preschimbarea unei femei eretice și păcătoase în Sfânta Muceniță întocmai cu Apostolii, Fotini. Atunci, știind Hristos că ea nu putea primi darul nestricăcios al Duhului dacă nu se apropia cu o inimă curată, a început să îi îndrepte viața cu delicatețe, fără a o judeca.

Există mustrare plină de dispreț care îl zdrobește pe om, există însă și mustrare proorocească, ce îl înnoiește și îl însuflă. Atunci când lucrează cuvântul lui Dumnezeu, el luminează și descoperă păcatul omului, însă în același timp îl și tămăduiește pe om. Această mustrare constă într-un cuvânt proorocesc, care îl luminează pe cel ce ascultă pentru ca de bunăvoie să îmbrățișeze acest cuvânt și să se străduiască a-l împlini cu însuflare.

Certarea lui Dumnezeu și necazurile pe care El le îngăduie în viața omului nu sunt nici răzbunare, nici pedeapsă. Dimpotrivă, ele sunt expresia doririi Sale de a-l aduce pe cel ce s-a lepădat de harul Său la o stare în care să poată primi darul Său, să-l prețuiască, să-l păstreze și să-l înmulțească spre propria sa mântuire și spre mântuirea semenilor săi.

Atunci când Domnul i-a cerut femeii samarinence să își cheme bărbatul, ea a încercat să ascundă adevărul despre păcatele ei. Însă Hristos nu a umilit-o, ci a cinstit micul grăunte de adevăr cuprins în minciuna ei, spunându-i cu tot dinadinsul: „Bine ai zis” și „Aceasta adevărat ai spus”. Domnul a primit și a cultivat sămânța adevărului femeii samarinence, până când aceasta a rodit și s-a crescut în cunoașterea Adevărului Său.

Inima ei s-a schimbat, iar mintea i s-a deschis prin energia prezenței și a cuvântului Domnului. Ea a început să caute dreapta orientare pentru a-și îndrepta viața. În pofida dezordinii din viața sa, femeia samarineancă înseta după Dumnezeu și avea cugetări teologice, care ca „o bună mireasmă” au atras Duhul lui Dumnezeu să Se odihnească peste ea, pentru a putea primi de la Hristos cea mai înaltă descoperire: „Eu sunt Mesia”. Dumnezeu nu poate fi înțeles cu mintea, însă El încredințează inima prin prezența Sa. Cuvântul harului Său devine o lege a vieții înscrisă „pe tablele cele de carne ale inimii”[5]. Femeia samarineancă Îl aștepta pe Mesia Ce avea să vină. Întâlnirea ei cu Domnul i-a luminat mintea, iar Sfântul Duh i-a lărgit inima. La chemarea lui Hristos ea a răspuns la fel ca Apostolii. A lăsat toate și a alergat să spună norodului ei vestea cea bună că Îl aflase pe Mesia.

Această întâmplare arată limpede cum, din clipa în care primește cuvântul lui Hristos, mintea omului se înalță treptat la adevărata cunoaștere de Dumnezeu. La început, omul simte în inima sa puterea dumnezeiască a acestui cuvânt, și credința i se întărește. Apoi el caută învățătura cea dreaptă care îi curățește ochiul lăuntric, și astfel începe să deslușească chipul Domnului. Când mărturisește adevărul Său, Lumina i se revarsă în suflet făcându-l fiu al zilei. Atunci el se unește cu Dumnezeu, Care Cel dintâi l-a iubit și l-a cinstit, și I se închină „în Duh și în adevăr”.

De asemenea, felul în care Hristos vorbește cu această femeie ne arată cum să avem o convorbire duhovnicească cu semenii noștri. Hristos mai întâi a cinstit-o pe femeia samarineancă, apoi a îndreptat-o cu noblețe, și, atunci când ea a primit povățuirea Lui și mintea ei a primit înțelegere duhovnicească, i-a descoperit atât faptul că El era Mesia cel așteptat, cât și că adevărata închinare adusă lui Dumnezeu este cea „în Duh și în adevăr”.

Toți Proorocii de-a lungul veacurilor au întâmpinat aceeași problemă, și anume aceea a felului în care să împărtășească semenilor lor adevărul pe care ei ajunseseră să-l cunoască. Ei se prefăceau adesea că aveau nevoie de un ajutor pe care ceilalți îl puteau oferi, pentru a se pune mai prejos decât ei și astfel să le poată împărtăși un dar duhovnicesc.

Toată viața pământească a lui Hristos, așa cum este ea descrisă în Scriptură, adeverește că Domnul „nu a venit ca să I Se slujească, ci ca să slujească El, și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți”[6]. Ea ne învață în chip practic cuvântul Apostolului Pavel: „Cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuși. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare, și ale altuia”[7].

În întâlnirile Sale cu oamenii, Atotputernicul Domn Se punea pe Sine mai prejos decât cei cu care vorbea, pentru a-i aduce la un simțământ al cinstirii, pentru a le deschide inimile cuvântului dumnezeiesc și pentru ca astfel să le poată împărtăși înnoirea vieții. Nu l-a mustrat pe Natanail, care s-a apropiat de El cu înfumurare, ci dimpotrivă, l-a cinstit și l-a făcut apostolul Său. Nici pe Nicodim nu l-a mustrat pentru lașitatea sa, atunci când a venit să-L vadă în taină pentru a nu-și pierde rangul social. L-a cinstit și pe el cu descoperirea adevărului Său, și deși Nicodim I-a rămas ucenic ascuns, el I-a rămas credincios până la moarte. Nu a învinovățit-o pe femeia samarineancă pentru viața ei dezordonată, nici pentru minciuna pe care I-a spus-o. La fiecare pas al convorbirii Sale cu ea, nu i-a impus niciodată voia Sa dumnezeiască, ci a lăsat-o ca de bunăvoie să primească sau să refuze darul Său. În acest chip, El a cinstit-o, i-a redat noblețea ei ca persoană după chipul lui Dumnezeu și a ridicat-o la demnitatea de Apostol și Mucenic.

Creștinismul nu este una din multele instituții pământești. Este un chip aparte de viețuire, o urmare a vieții îngerești. Purtarea Domnului este o pildă pentru credincioși, mai ales pentru cei care și-au asumat slujirea pastorală în cadrul Bisericii. Cei puternici sunt datori să poarte sarcinile celor slabi, smerindu-se înaintea tuturor asemenea Sfântului Pavel, pentru a-i mântui măcar pe unii[8]. Autoritatea pe care ei o primesc nu le este dată pentru a-l zdrobi pe celălalt, ci pentru a-l mângâia, pentru a-i purta poverile, pentru a-l întări, a-l însufla, a-l înnoi prin cuvântul lor, a-l desăvârși și a-l zidi slujind mântuirii sale.

[1] Vezi Luca 24:49.

[2] Rom. 6:4.

[3] 1 Petr. 2:9.

[4] Ioan 4:7.

[5] Vezi 2 Cor. 3:3.

[6] Mat. 20:28.

[7] Fil. 2:3-4.

[8] Vezi 1 Cor. 9:22