Făgăduința Tatălui De la Înălțare la Cincizecime

Înălțarea

Timp de patruzeci de zile după Înviere, Domnul Iisus „S-a arătat ucenicilor Săi” (vezi Fapte 1:3). Le-a bucurat inimile cu prezența Sa și le-a descoperit tainele Împărăției. Hristos li S-a arătat și le-a deschis mintea pentru a înțelege Scripturile. În același timp, Apostolii trăiau cu o asemenea încordare a rugăciunii în Prezența Sa, încât cuvintele Sale li se întipăreau în minte și în inimă.

Deși Domnul le făgăduise că nu-i va lăsa orfani, în a patruzecea zi El S-a înălțat la Ceruri. Înălțarea este ultimul eveniment al vieții pământești a lui Hristos. Strălucirea acestui praznic este atât de mare, pentru că atunci când Domnul S-a înălțat la Ceruri, a ridicat la tronul slavei lui Dumnezeu o fire omenească fără de păcat și fără de prihană. Dumnezeu Tatăl S-a bucurat să-L vadă pe Omul cel adevărat, așa cum îl zămislise în mintea Sa înainte de întemeierea lumii, și a trimis pe pământ pe Sfântul Duh, pentru a pecetlui împăcarea lui Dumnezeu cu omul, și a adeveri că cele despărțite au fost unite din nou. În Persoana lui Hristos, Dumnezeu a primit întreaga omenire.

Domnul a început să Se înalțe la Ceruri „încet și treptat, nu deodată”, pentru a sfinți văzduhul și pentru a umple întregul univers cu energia Sa dumnezeiască. Apostolii au rămas privind cu uimire și tristețe amestecată cu bucurie. Dumnezeu a trimis doi îngeri pentru a da o dimensiune eshatologică cugetelor Apostolilor, pentru a le aduce aminte de a Doua Sa Venire și a le înteți dorul așteptării Lui.

În esență, Înălțarea Domnului este un eveniment care proorocește a Doua Sa Venire, iar Domnul Însuși este Proorocul Care o vestește.

În timpul șederii Sale pe pământ, Hristos Și-a ascuns slava Sa pentru a nu-l înfricoșa pe om. Acum, la sfârșitul vieții Sale pământești, S-a arătat pe față ca Fiu al lui Dumnezeu învăluit în slavă. La sfârșitul veacurilor, va veni iarăși „cu putere și cu slavă multă” (Mat. 24:30), iar calea cea mai slăvită  de a-L aștepta este aceea de a rămâne în Ierusalim (vezi Luca 24:49), adică de a rămâne mădulare lucrătoare și adevărate ale Bisericii, aducându-I laudă și mulțumită prin tainele ei.

Scriptura ne previne că duhurile străine vor încerca să ne convingă că un mesia mincinos se află ascuns „aici sau dincolo” (Mat. 24:23), pentru a ne amăgi. Însă a Doua Venire nu va fi tainică, nici ascunsă, nici nu se va petrece în vreun loc retras. Ea va fi un eveniment plin de slavă, văzut de pretutindeni, asemenea fulgerului care luminează de la Răsărit până la Apus.

Hristos S-a înălțat „pe când îi binecuvânta” pe ucenicii Săi (vezi Luca 24:51). Această binecuvântare s-a odihnit peste Apostoli și a rămas ca moștenire de mare preț în sânul Bisericii, unde se împărtășește prin slujitorii ei tuturor mădularelor ei. Mai mult decât atât, de vreme ce Dumnezeu lucrează din iubire în fiecare aspect al iconomiei Sale, această binecuvântare ne dă multă nădejde că în acea mare și însemnată zi a celei de a Doua Veniri a Sa, El va veni tot binecuvântând, și că judecata Sa va fi însoțită de iubirea și milostivirea Sa.

Perioada dintre Înălțare și Cincizecime

După Înălțare, Apostolii au viețuit cu mare încordare, cu așteptarea făgăduinței Tatălui arzând în inimile lor, „stăruind într-un cuget în rugăciune și cereri” (vezi Fapte 1:14). Vreme de zece zile,  au trăit dureroasa pierdere a iubitului lor Învățător. Însă și-au preschimbat mâhnirea în rugăciune fierbinte, iar aceasta i-a întărit și i-a pregătit pentru a primi darul Mângâietorului, care a izbucnit înlăuntrul lor ca și cunoaștere a lui Dumnezeu în ziua Cincizecimii și i-a călăuzit „la tot adevărul” (Ioan 16:13) iubirii neprihănite a lui Hristos.

Menirea acestei perioade a Penticostarului, și mai ales a ultimelor zece zile, este aceea de a stârni înlăuntrul nostru această încordare apostolică, de a aprinde însetarea după darul Cincizecimii, pentru ca și noi să putem primi o mică flacără a Duhului, care ne va da putința de a chema „cu suspine negrăite” sfântul Nume al Domnului Iisus și  ne va întări firea pentru a purta plinătatea iubirii dumnezeiești. De altfel, țelul cel mai dinainte de veci pentru care a fost zidit omul, este acela de a deveni părtaș Sfântului Duh, de a-L slăvi pe Dumnezeu înlăuntrul său și de a fi slăvit de El.

Duminica Sfinților Părinți

 Duminica de dinaintea Cincizecimii este închinată Sfinților Părinți de la Întâiul Sinod Ecumenic, care au statornicit că Hristos este adevăratul Dumnezeu, Fiu al lui Dumnezeu după fire, născut, nu făcut, așa cum propovăduiau arienii. Această duminică este și ea purtătoare a tainei Cincizecimii.

Acești Părinți erau chip al Cincizecimii, pentru că ei nu doar au statornicit adevărata învățătură a credinței în chip bineplăcut lui Dumnezeu, ci au și fost în stare, prin darul Sfântului Duh pe care îl aveau, să lucreze înnoirea mădularelor Bisericii și să devină Părinți în Duhul Sfânt înlăuntrul acestui minunat Trup întru toți vecii. Acest dar se păstrează în sânul Bisericii și  acesta este puterea ei lăuntrică. Creștinii sunt înnoiți ca fii ai Sfinților Părinți de la care moștenesc darul Cincizecimii și devin la rândul lor Părinți duhovnicești.

Observăm că înainte de arătarea Domnului de pe Muntele Tabor, Petru a mărturisit dumnezeirea lui Hristos. De asemenea, în Postul Mare, înainte de Duminica Sfântului Grigorie Palama avem Duminica Ortodoxiei. Astfel Biserica învață că vederii Luminii celei Nezidite trebuie să premeargă dreapta învățătură de credință.

Acum, înainte de ultimul și marele praznic, Biserica a rânduit pomenirea Sfinților Părinți, pentru că fără credința în Hristos ca Dumnezeu adevărat și Mântuitor al lumii, omul nu poate deveni părtaș darului Sfântului Duh. Învățătura Bisericii că nu Îl putem cunoaște pe Dumnezeu și nu ne putem mântui fără adevărata credință în dogma cea dreaptă, vine ca o ultimă pregătire pentru darul Cincizecimii, ca o culminare a așteptării încordate a acestei perioade.

Teologia cea adevărată și vie nu este cunoaștere intelectuală sau academică, ci arderea inimii care se apropie de taina Persoanei lui Hristos. Este rodul tainei ascultării, rodul uceniciei la picioarele Părinților de Duh purtători.

Prin venirea Duhului Sfânt în lume, Dumnezeu a dăruit darul părinției duhovnicești, care nu mai este înțeles ca o călăuzire duhovnicească vremelnică, ci ca o legătură ontologică a inimii, prin care ucenicul se deprinde a cunoaște voia lui Dumnezeu și moștenește viața Părinților Săi întru Domnul.

Părinții cei de Duh purtători, „suferă durerile nașterii” (vezi Gal. 4:19) prin rugăciunea și cuvântul lor pentru ucenici, pe care îi călăuzesc spre a-L iubi pe Hristos mai adânc și spre a statornici o legătură tot mai înflăcărată cu El. Este o „taină cunoscută” în viața Bisericii că nu există dar mai mare pentru credincios decât rugăciunea duhovnicului său. Prin taina ascultării, ucenicii devin părtași darurilor Părinților lor și devin astfel ei înșiși Părinți, ce vor împărtăși la rândul lor adevărul credinței și darul Sfântului Duh celor care se supun cu smerenie și își încredințează inimile puterii iubirii lor.

Tradiția vie a Bisericii este ca un lanț. Fiecare Părinte este o verigă, și pentru a pătrunde în acest lanț și a deveni el însuși purtător al vieții nestricăcioase care curge prin el, creștinul trebuie să se prindă de una dintre verigile lui. Prin această verigă el este călăuzit în minunata comuniune a Sfinților și devine purtător al darurilor lor.

Rugăciunea arhierească a lui Hristos (Ioan 17)

Pericopa evanghelică a acestei duminici este Rugăciunea arhierească a lui Hristos, prin care a pecetluit lucrarea mântuirii și a înfățișat-o Tatălui Ceresc, cerându-I să o pecetluiască și El cu slava Sa dumnezeiască. Spre deosebire de celelalte trei Evanghelii, Evanghelia după Ioan nu descrie rugăciunea lui Hristos în Ghetsimani. Însă cuvintele Domnului din pericopa de astăzi dezvăluie cuprinsul acestei rugăciuni înfricoșate și mai presus de fire. Ele descoperă și faptul că viața veșnică nu este o idee filozofică abstractă, nici ceva făgăduit de Dumnezeu pentru un viitor nesigur și îndepărtat. Viața veșnică este cunoașterea adevăratului Dumnezeu, adică unirea omului prin Sfântul Duh cu Fiul cel Unul-născut al Tatălui, Iisus Hristos, care începe din această viață și se desăvârșește în veșnicie.

Mintea se oprește asupra acestui verset: „Părinte drepte, și lumea nu Te-a cunoscut” (vezi Ioan 17:25). Cu un suflet „întristat până la moarte” (Marcu 14:34), Hristos era mâhnit că lumea nu a cunoscut, ci a respins nestricăcioasa iubire a Tatălui.  Tot astfel, și cel ce primește darul Sfântului Duh, care statornicește în el cugetul lui Hristos, înțelege că fiecare om este menit pentru marea moștenire a Raiului. Atunci este cuprins și el de o adâncă mâhnire și se roagă ca nimeni să nu cadă din belșugul de viață pe care îl primim în dar de la Dumnezeu.

Cincizecimea

Cincizecimea este ultimul și desăvârșitul praznic ce încheie dumnezeiasca Iconomie a lui Hristos. Taina praznicului este mare, iar darul său se manifestă prin lărgirea apostolică a inimii.

Astăzi lucrarea de mântuire a omului de către Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, s-a săvârșit. Astăzi s-a împlinit așteptarea făgăduinței Tatălui. Astăzi Sfântul Duh a venit în chip de limbi de foc care au stătut pe fiecare dintre ucenici. Ei au primit darul Mângâietorului și fiecare dintre ei a devenit un ipostas unic înaintea lui Dumnezeu.

Atunci când flacăra luminoasă și răcoroasă a Mângâietorului atinge inima, ea lucrează în două chipuri. Mistuie necurăția păcatului, și în același timp luminează inima cu adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și o încălzește cu focul iubirii dumnezeiești. Astfel ea risipește toată înșelarea, dă mărturie despre dumnezeirea Mântuitorului Hristos și întipărește sfântul Său chip în adâncul inimii. Căldura iubirii Sale lărgește inima pentru a îmbrățișa cerul și pământul. Rugăciunea omului care a zămislit în inima sa pe Sfântul Duh este: „Doamne, mântuiește-i și sfințește-i pe toți”.

Darul Sfântului Duh ne amintește și ne învață cuvintele Domnului Iisus, adevărul Său care dezleagă legăturile lumii și ale patimilor (vezi Ioan 8:32). Numai atunci când Visiterul bunătăților vine să Se sălășluiască în inimă cunoaștem adevărata libertate duhovnicească.

Fiecare creștin are putința de a repeta Cincizecimea în viața sa. Însă el nu o poate face fără setea pentru apa cea vie pe care Domnul o dăruiește și fără a intra în Cămara cea de sus a inimii, stăruind cu răbdare în chemarea Numelui lui Iisus Hristos și în așteptarea venirii Sale. Darul Cincizecimii îi dă omului putința de a chema în chip bineplăcut Numele Domnului Iisus, în care se cuprinde harul mântuirii.

Să ne apropiem de acest mare și ultim praznic al Cincizecimii cu credința că Domnul Iisus Hristos nu ne va trece cu vederea, ci ne va cerceta și ne va trimite și nouă darurile bunătății Sale. Precum El Însuși spune în Evanghelia Sa: „Dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El” (Luca 11:13), pentru a-i duce „la pământul dreptății” (vezi Ps. 142:10), la  mântuire. Având făgăduința Domnului și cuvântul Său cel nemincinos „ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare” (Evrei 6:19), să ne predăm pe noi înșine „cutremurului” energiei Duhului Său și să scuturăm solzii păcatului și stricăciunea morții, astfel încât cu întreaga inimă întoarsă către Domnul, să primim și noi darul flăcării răcoroase al Marelui nostru Dumnezeu, care ne va ridica de la cele vremelnice și înșelătoare ale lumii acesteia, la cele veșnice și adevărate. Atunci vom cunoaște că suntem fii ai Tatălui Ceresc, și Duhul va striga neîncetat în inimile noastre „Avva, Părinte” (vezi Gal. 4:6). Dumnezeu ne-a pregătit o mare moștenire, Împărăția Cerurilor. Nouă ne este dată făgăduința (vezi Fapte 2:39), a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.