Despre conștiință (Rom. 2:10-18)
7 July 2021Apostolul care s-a citit astăzi (a doua duminică după Rusalii) vorbește despre judecată și conștiință.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu Care „cercetează inimile și rărunchii”.[1] Ziua Judecății va veni pe neașteptate pentru că Domnul va judeca cele tainice ale inimii. Judecata nu va fi la fel pentru toți. Potrivit cuvântului Domnului, „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere”.[2] Și Apostolul adeverește: „Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi.”[3] Cu alte cuvinte, harul dumnezeiesc este o cinste, însă este și cruce în același timp, căci trage după sine judecată. Cei ce o primesc trebuie să se arate credincioși în păzirea sfintei moșteniri pe care Domnul le-a încredințat-o.
Sfântul Apostol Pavel arată că erau păgâni care, fără a cunoaște învățăturile lui Dumnezeu date iudeilor, săvârșeau binele pentru că aveau legea dumnezeiască înscrisă în chip firesc în inimile lor. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur își începe tâlcuirea la Evanghelia de la Matei spunând că, omul care păzește conștiință curată și curăția inimii și a minții, nu mai are nevoie de Sfânta Scriptură, pentru că Însuși Duhul lui Dumnezeu întipărește legea dumnezeiască nemijlocit în inima sa.[4] Înainte ca Moise să primească Legea, așa trăiau Drepții Vechiului Testament. Ei erau bineplăcuți lui Dumnezeu pentru că poruncile Lui erau întipărite în conștiința lor și se călăuzeau după ele.
Însă ce este conștiința noastră?
Omul a fost plămădit de sfintele mâini ale lui Dumnezeu și a primit în nările sale Suflarea Lui de-viață-dătătoare. Acest lucru vădește faptul că Dumnezeu avea o grijă osebită și nemijlocită pentru făptura Sa înțelegătoare. În Rai, omul se desfăta întru vederea lui Dumnezeu. Nu avea nevoie de cuvântul dumnezeiesc scris, pentru că Dumnezeu i Se arăta ca pildă de urmat.
Plăsmuindu-l pe om după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit înlăuntrul lui o vedere luminoasă și arzândă, o scânteie care îi spunea ce este bineplăcut și ce este urâciune înaintea Ziditorului său, dându-i iscusința de ai deosebi gândurile și de a urma calea voii Sale. Această vedere luminoasă se numește „conștiință” sau „lege firească”.[5] Însă prin neascultarea noastră și căderea în păcat, această scânteie s-a stins, sau, mai degrabă, a fost astupată de noroiul patimilor.
În chip vădit așadar, conștiința îi este înnăscută omului încă de când a venit întru ființă. Vedem însă că ea nu este ceva static. Ea poate fi slăbită sau ascuțită în funcție de cum trăiește omul.
Ceea ce slăbește conștiința mai presus de toate este păcatul. El înăbușă glasul conștiinței tot mai mult, acoperind și și în cele din urmă stingând lumina ei. Când nu ascultăm de glasul ei, conștiința moare. Răul începe adesea cu delăsarea în cele mărunte. Această slăbire a conștiinței însă, tulbură mintea și amorțește inima. Cu timpul omul devine nepăsător și în lucruri mai însemnate, și de la greșeli mărunte cade în păcate mari, până ce mintea i se întunecă și se pierde cu totul.
Conștiința slăbește și atunci când suntem absorbiți de grijile lumești, când ne risipim viața în vălmășagul grijilor pământești. De aceea, cei mistuiți de dorul de a se apropia de Dumnezeu, își reduc nevoile și grijile cât mai mult cu putință, pentru a-și putea cultiva și lumina scânteia cea lăuntrică și a se desfăta întru lumina vieții lor lăuntrice.
Atunci când ne nesocotim conștiința și primim gânduri care vin de la vrăjmașul, intrăm în legătură cu energia lui nimicitoare. Dimpotrivă, atunci când luăm aminte cu multă atenție la îndemnurile conștiinței noastre și ne străduim să prindem fiecare mișcare a Duhului, ne aflăm într-o neîntreruptă legătură cu energia lui Dumnezeu care curățește, mântuiește și sfințește.
Dacă omul nu se pocăiește, căderile mici duc la căderi mai mari. Însă se întâmplă și invers. Dacă omul își păzește conștiința în cele mărunte și aparent lipsite de însemnătate, sufletul, firea și voia îi sunt întărite pentru a lua asupra sa nevoințe mai mari. De pildă, poate nu toți avem tăria de a priveghea toată noaptea. Să ne rugăm după puterile noastre vreme de un ceas, o jumătate de oră, fie și zece minute, însă să nu neglijăm cu totul rugăciunea. Dacă stăruim în a ne ruga cât ne țin puterile, sufletul ne va fi întărit tot mai mult și va primi lumină. Strădania noastră sinceră și smerită atrage harul să împreună-lucreze cu noi și ajungem să ne bucurăm de împreună-vorbirea noastră cu Hristos, fără să ne mai gândim la cât e ceasul sau cât de obosiți suntem.
Atunci când lumina conștiinței noastre începe să se stingă, omul trebuie să se ostenească din greu în păzirea poruncilor pentru a reaprinde flacăra. Pentru a a-și se tămădui și înnoi conștiința, omul trebuie să simtă durere, frică și rușine. Durerea este începutul smereniei, frica este începutul iubirii, iar rușinea începutul pocăinței.
Puterea harului și fiecare cuvânt care vine de la Dumnezeu lucrează asupra conștiinței și o ascute, omul devenind astfel „învățat de Dumnezeu”.[6] Deosebirea gândurilor, adică înțelegerea obârșiei lor, este de mare însemnătate.
Există trei feluri de gânduri. Întâi, gândurile care vin de la Dumnezeu, care ne dau însuflare, ne subțiază conștiința, ne luminează mintea, ne încălzesc inima, ne reînnoiesc și ne apropie de Dumnezeu. Există și gândurile firești, care sunt neutre. De plidă, când ne este foame, ne vine în minte gândul că trebuie să mâncăm; când suntem obosiți, că trebuie să dormim și așa mai departe. Al treilea fel de gânduri sunt cele care vin de la vrăjmașul și duc la pierzanie. Pe acestea trebuie să le alungăm numaidecât prin rugăciune.
O pricină pentru care meditația transcendentală este primejdioasă pentru viața duhovnicească este aceea că, atunci când omul o practică, încearcă să se respingă orice gând, înăbușind astfel și glasul conștiinței. Lepădând toate gândurile, el respinge și gândurile care vin de la Dumnezeu și izgonește lucrările harului. Își astupă urechile sufletului său și nu aude glasul Domnului, și astfel încetează a mai trăi o viață proorocească.
În Evanghelie, Domnul vorbește în chip grăitor despre conștiință: „Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, și judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță. Adevărat grăiesc ție: Nu vei ieși de acolo până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban”.[7]
Vrăjmașul „care stă pe cale” este conștiința, un împreună călător cu care omul trebuie să se împace câtă vreme călătorește pe calea acestei vieți. Pentru omul care viețuiește în delăsare și cu conștiința neîmpăcată, ea i se face judecător necruțător pentru veșnicie. Glasul conștiinței pe care l-a înăbușit în această viață, se face strigăt puternic, „Vai mie!” înaintea Feței Domnului Iisus în ziua Venirii Sale. Sfântul Andrei Criteanul adeverește că, „Nimic nu este pe lume mai crunt decât conștiința noastră”.
Părinții spun că trebuie să ne păzim conștiința în trei privințe: față de Dumnezeu, față de aproapele nostru și față de lumea zidită.
Conștiința noastră față de Dumnezeu este tainică. De aceea în citirea de astăzi, Apostolul spune că Dumnezeu va judeca „cele ascunse ale oamenilor”.[8] Ceea ce ne va îndreptăți sau ne va osândi în ziua judecății va fi cuprinsul ascuns al sufletului nostru, gândurile noastre, intențiile noastre, mișcările inimii noastre, simțămintele de care ne desfătăm.
Cuprinsul inimii noastre se vădește cu precădere atât în cantitatea rugăciunii, cât și, mai ales, în calitatea ei. Adică, inima se arată prin timpul pe care îl dăruim împreună-grăirii noastre cu Dumnezeu, prin smerenia cuvintelor rugăciunii noastre, și prin recunoștința și iubirea noastră către Domnul.
Conștiința noastră făță de Dumnezeu se arată prin rugăciune, și tot prin rugăciune se și păzește. Când primim gânduri rele, mâhnim Duhul lui Dumnezeu și ne înstrăinăm de El. Dimpotrivă, dacă prin rugăciune respingem îndemnurile vrăjmașului și „tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos”,[9] ne dovedim dragostea pentru Domnul și ne arătăm hotărârea ca „pentru cuvintele buzelor Sale să păzim căi aspre”.[10]
Ne păzim conștiința față de aproapele atunci când avem grijă să nu îl mâhnim pe semenul nostru cu vreo faptă, vreun cuvânt, vreo mișcare, privire sau cu vreun gând; când ne străduim să nu punem piatră de poticnire aproapelui și să nu-i provocăm cu nimic conștiința. Prezența noastră trebuie să fie smerită și să nu acapareze spațiul duhovnicesc al fratelui cu manifestări spectaculoase de așa-zisă evlavie. Când vorbim despre semenii noștri cuvântul nostru întotdeauna să depășească măsura virtuții lor și în toate câte facem, spunem sau gândim despre ei, să adăugăm o porție de iubire. Dacă păzim această rânduială, la sfârșit vom moșteni porția cea mare a iubirii dumnezeiești.
În cele din urmă, ne păzim conștiința față de lucrurile ce ne înconjoară atunci când nu ne purtăm ca niște stăpâni, ci ca preoți ai zidirii. Adică atunci când nu risipim ci folosim cu grijă bunurile materiale potrivit nevoilor noastre, cu cinstire și evlavie și fără lăcomie, aducând rugăciuni de mulțumită lui Dumnezeu. Atunci întreaga zidire este binecuvântată, pentru că „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.”[11] Este limpede că dacă toți am fi păzit o conștiință curată față de lumea zidită, nu ne-am fi confruntat cu crizele ecologice devastatoare care amenință acum viața tuturor pe pământ.
Desigur, o conștiință curată față de aproapele nostru și față de zidire izvorăște din conștiința curată față de Dumnezeu. Atunci când omul păzește aceste trei feluri de conștiință, viețuind în armonie cu Dumnezeu, cu semenii săi și cu mediul înconjurător, el începe să împlinească menirea cea dintru început pe care Dumnezeu a hărăzit-o omului: a fi împărat și preot al întregii zidiri, și a o înfățișa înaintea lui Dumnezeu cu mulțumită și rugăciune.
