Răspunsurile Cuviosului Părinte Arsenie Boca la neliniştile vremurilor noastre
25 August 2021Scrise cu aproape opt decenii în urmă, într-o epocă tulburată de război şi de ameninţarea unui regim dictatorial, cuvintele Cuviosului Părinte Arsenie devin răspunsuri profetice la neliniştile actuale, când traversăm cumplite momente de clătinare prin epoca bulversată ideologic. Cuviosul Părinte îşi depăşeşte epoca, vorbind nu despre calea supravieţuirii pe care orbecăim, ci despre minunata cale „a trăirii învăţăturii creştine, în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră”[1], încredinţându-ne că aceasta rămâne „singura cale senină”, „singura cale sigură, pe care trebuie s-o învăţăm mereu, în fiecare rând de oameni”.[2] Poate că Istoria pare acum mai mult decât oricând o sumă de evenimente care-şi au explicaţia exclusiv în logica pământească, dar Cuviosul corectează gândul nostru astfel: „Sus în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduieşte ce să fie jos pe pământ, cu toţi şi cu fiecare. Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ îşi iau plecarea”.[3]
Iar Cuviosul Părinte Arsenie începe cu acel aproape de neînţeles pentru noi „toţi să fie una”. Începutul e atât de abrupt pentru noi cei neobişnuiţi „să fim una”, încât s-ar putea ca toate cuvintele ce urmează să le resimţim ca pe nişte poveri de nesuportat. „Mântuitorul încă are un cuvânt de acesta, de pe urmă, care, în acelaşi timp, este şi rugăciunea celei mai aprinse iubiri văzute vreodată pe pământ”.[4] Aşa se întemeiază şcoala care nu se-nvaţă în lumea aceasta – pe cuvântul-rugăciune rostit de Mântuitorul, aşa cum îl descrie Ioan, ucenicul iubirii. În primul rând, primeşti iubirea aceasta („toţi să fie una”) ca să se arate în tine viaţa dumnezeiască. Semnele sunt vizibile: „Precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lumea şi o sileşte să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu”.[5] Poţi avea pace cu toată făptura într-o astfel de epocă tulbure, când apar zilnic atâtea teme ale dezbinării? Cuviosul spune că da, iar modul în care o face nu lasă loc îndoielilor. „N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa”.[6]
Calea supravieţuirii este o cale a sfâşierii. Cultura veacului ne împinge cu o mare energie în toiul luptei pentru supravieţuire. Dar Cuviosul nu îndeamnă la aşa ceva. El pune înainte iubirea ca temei al vieţii celei noi. „Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta este pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire treimică”.[7]
Oriunde priveşti în jur, cu greu întâlneşti comuniunea iubirii. Ceea ce predomină este duhul stăpânirii, al supunerii fratelui şi al exploatării. În acest peisaj arid, pârjolit de desele conflicte dintre noi, „Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle”. Chemările sunt multe şi trebuie să iei aminte la ele, fiindcă numai aşa poţi ieşi din cumpăna pe care veacul o pune atât de apăsat în cugetul tău. Chemarea lăuntrică a conştiinţei „e un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi dincolo de tine”.[8] E ochiul lui Dumnezeu prins în adâncimea minţii omului. Din nepăsare, el poate fi acoperit cu „văluri”, cu „solzi”, „care-i sting graiul, încât abia se aude”. „Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude”.[9] De aceea tu trebuie să păstrezi chemarea aceasta vie, nepredându-ţi mintea năvălirilor patimii. E adevărat că sunt mai multe chemări pe care Domnul le face omului şi că numai o singură chemare ar fi suficientă. Numai că, omul fiind surd la cea dintâi, Domnul este silit să-i facă din nou chemare, poate mai aspră. Şi aceasta o face doar din marea iubire ce i-o poartă.
Există, apoi, chemare din afară – cea a cuvântului slujitorilor Domnului. Ei îţi grăiesc nu din ale lor, ci din ale Domnului, după pilda chemării lui Hristos. „Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înşişi ca fii şi fraţi ai Săi? Iisus, e drept, chema şi cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu”.[10] Şi, totuşi, nu e de ajuns, spune Cuviosul. Nu era nici acum opt decenii, după cum nu este nici acum. Învârtoşarea inimii este atât de mare, încât nu răspunde la cele două chemări. Potrivit gradului de surzenie, Domnul rânduieşte, din marea Lui milă, o chemare mai tare – „chemarea care ustură”. „Aici vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale, decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu”.[11]
Cuviosul nu se află în postura celui care susţine un discurs moral. Din cuvintele lui răzbate duhul profetic al schimbării vieţii. Aceasta este conştiinţa cu care vorbeşte. Nu pentru a înşirui fraze, ci pentru trezirea din somnul pătimaş al „omului vechi”. El însuşi păşeşte pe calea „înnoirii minţii”, după chipul antropologiei pauline, iar cuvintele sale devin repere pe o cale atât de răstălmăcită şi greu de dibuit astăzi din cauza neajunsurilor vieţuirii în duh. Amintind de acel loc din Levitic în care Dumnezeu pune înaintea poporului evreu binecuvântările care vin din ascultare, dar şi consecinţele dispreţuirii „aşezămintelor Mele”, Cuviosul adaugă: „În loc de altă tâlcuire, spunem că vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se îndreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greşească, învrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască. Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptându-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii”.[12]
Răspunsul acesta atât de incomod se potriveşte neliniştilor vremurilor pe care le trăim. Conţine o soluţie la îndemâna fiecăruia. Peste noi vin „valuri” de frică şi ameninţări de boală şi moarte. Grija principală însă este, aşa cum se vede, o luptă din start sortită eşecului. Domnul îngăduie „chemarea care ustură”, iar tu nu cauţi decât să te protejezi, să te vindeci, să afli efemere soluţii omeneşti la situaţia cumplită prin care treci. Dar Cuviosul îţi repetă: „Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptându-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii”. Schimbarea vieţii e soluţia ieşirii din criza în care s-a afundat omenirea. Începe cu schimbarea vieţii tale. Iar Domnul, milostiv, când vede că te porţi după legea Lui, se milostiveşte şi ridică de deasupra capului tău pedeapsa. Însă soluţia e greu de primit.
Cuviosul vorbeşte tuturor de schimbarea vieţii. Iar a-ţi schimba viaţa nu e deloc simplu. Dar tu nu aştepta schimbarea vieţii altora ca să ţi-o schimbi pe-a ta. Lucrează acum, fiindcă e vreme de lucru lăuntric. Dacă neglijezi acest moment, atunci vine peste tine „ceasul primejdiei”. Dumnezeu „se desface” din viaţa ta, după ce rabdă o vreme rătăcirea ta. „Aşa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni”.[13] Şi observi cum prăpădul e la pândă peste tot în lume. Neamul omenesc e ţintuit de frica morţii. Schimbarea vieţii ar putea reda idealul acestui „rând de oameni” din care faci parte şi tu. Dar pocăinţa se lasă aşteptată. Pocăinţa nu e socotită ca o soluţie, deşi ea este singura soluţie medicală. Hristos este Tămăduitorul. El poate vindeca orice. El poate izbăvi din războaie şi nenorociri. Dar pentru aceasta trebuie să renunţăm a mai fi călcătorii poruncilor lui Dumnezeu, căci aceste fărădelegi atrag mânia asupra noastră. „Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte şi sabia atârnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă, în loc de îndreptare pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuşi ne îndărătnicim cu mintea împotriva voinţei lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia şi se împlântă în capul care nu mai are minte”.[14]
Cuviosul nu a voit să fie un profet al vremurilor sale sau al vremurilor de acum. Dar cuvintele îi sunt acoperite cu însăşi viaţa sa. Cu durere în suflet a observat prăpastia care s-a iscat între cărarea Împărăţiei şi cărările noastre. Într-un anume context, vorbeşte chiar de pierderea sau furtul libertăţii conştiinţei.[15] Iar tu vezi că „zilele rele sunt” şi o asemenea pagubă se întâmplă cu mulţi. Ia aminte să nu ţi se întâmple ţie. Fiindcă predarea minţii tale înseamnă căderea sub stăpânirea moştenitorului lumii acesteia şi stăpânitorul veacului. Libertatea conştiinţei este un dar nepreţuit pe care omul l-a primit de la Domnul. Dacă-l vei pierde cum vei mai putea fi chip al lui Dumnezeu? Orbirea de care lumea suferă în momentul de faţă vine tocmai din pierderea libertăţii conştiinţei. Iar Cuviosul îndeamnă la paza minţii de mărginirea pe care o aduce chipul patimilor trupeşti.
Preocuparea Cuviosului Părinte Arsenie de a ne arăta cărarea Împărăţiei în acest veac al întunecării vine din iubirea pe care o are faţă de omul „căzut între tâlhari”. Iar el insistă să te întoarcem „Acasă”, „chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta”.[16] Mâhnirea ta nu trebuie să fie doar pentru trup, aşa cum vezi că se şi întâmplă în societate. Tu primeşte întâmplările care te depărtează de patimi, fără să fugi de ceea ce nu trebuie să fugi. „Drept aceea, până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi în orânduirea omenească”.[17]
Aşadar, deşi e aproape imposibil să te smulgi din valul socotinţei lipsite de discernământ a lumii şi tinzi să vorbeşti ca ea, să crezi în ce crede lumea, să vii cu argumentele veacului pătimaş, totuşi Domnul te poate izbăvi din iadul cel mai de jos. „Când a vrut să mântuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghearele morţii pe oricine vrea”.[18]
Sunt voci care afirmă astăzi că trăim un altfel de război mondial. Tensiunea există în lume este mare şi o simţim fiecare dintre noi. Nu este un duh al păcii, ci al conflictului şi al uciderii. Poate chiar molima este războiul sau numai începutul lui. Cert e că trăim cu frica morţii în tranşeele vieţii noastre neorânduite după poruncile lui Dumnezeu. Şi vezi bine că se creează un întreg lagăr al izolării. Nu sunt prinşi doar unii în această cătuşă, ci întregul arbore adamic. Paradigma anterioară declanşării acestei conflagraţii s-a făcut praf, iar acum se pun bazele unei paradigme noi – cea a reeducării. Deşi laţul e strâns, Cuviosul spune: „Mai mulţi se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă”. Frontul e deschis. Este vorba despre un extins front sanitar-ideologic. Şi aici se pot mântui mulţi. Cu toate armele îndreptate înspre noi, totuşi ne putem mântui. „Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea cea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cu minte – în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură”.[19]
Dacă nu înţelegi această minunată şcoală, vieţuirea ta e un chin pământ. Cuviosul avertizează că Domnul ţi-a dat prilej de schimbare a vieţii. Totul depinde de iuţimea cu care te hotărăşti să-ţi înnoieşti viaţa. Fiindcă orice întârziere îţi poate fi pricină a morţii. „De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie”.[20]
Vremurile pe care le trăim sunt pline de clătinare. Dar Cuviosul are o nădejde nestrămutată în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă fără cunoştinţa Lui, deşi cultura veacului acestuia ne îndeamnă să afundăm în soluţii pieritoare văzute ca singurele soluţii pentru cei nădejdea şi-au pierdut-o. „Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute”.[21]
Socoteşte şi vezi ca şi tu să te numeri printre cei mulţi neştiuţi de oameni care rabdă vremurile, păzind poruncile Domnului ca pe însăşi viaţa ta. Căci „pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o”.[22] Şi iată că vremea ne-o cere acum. S-a ivit prilejul lepădării de sinele pătimaş. Iată, înaintea ta îşi aşteaptă rândul atâtea renunţări. Pentru tine, aşa cum spune Cuviosul, nu este primejdie (afară de păcat) şi nu este moarte. Pare un nonsens în lumea în care trăieşti. Cultura veacului este cultura supravieţuirii. Cultura supravieţuirii are două borne: frica şi moartea. Iar Cuviosul încredinţează că nu este nici primejdie, nici moarte. Aceasta este calea, pe care lumea o socoteşte nebunie. Cum să nu te temi când frica mişună pretutindeni? Cum să socoteşti moartea izbăvire de cortul acesta trecător şi veşnică însoţire cu Domnul? Consensul pătimaş al lumii apasă asupra ta, dar cuvintele Cuviosului sunt ferme: e vremea lepădării de sine. Şi vremea pocăinţei şi a îngenuncherii la scaunul de spovedanie. „Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei Sfinte Taine, iată spunem că ea lucrează la revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor”.[23]
Cuviosul a vieţuit într-o epocă a ideologiilor şi a rinocerizării. Astăzi vedem cum rinocerita îşi întinde aripa neagră asupra vieţilor noastre. Rinocerita este o plagă. Omul îşi pierde chipul dăruit de Domnul şi se transformă în ceva hidos. Treptat, se strâng în haită cei care-şi poartă hidoşenia la vedere, iar haita sfâşie tot ce nu-i al său. Iar Cuviosul ne spune să iertăm. „Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi, din toată inima”.[24] Duhul stăpânirii suflă epocii şi societatea e segregată. Unii doresc cu tot dinadinsul să impună voinţa lor tuturor semenilor. Sunt intimidări, presiuni, tehnici de persuasiune. Cum să-ţi păstrezi mintea nevătămată în mijlocul atâtor curse? Cuviosul iarăşi spune că, după pilda iubitorilor de Dumnezeu, nu există primejdie sau moarte. Şi să nu uiţi că „Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii”.[25] Iar taina aceasta este suflarea ta de zi cu zi. Ea îţi ţine cugetul viu şi fereşte de urgii. „Rabdă Fiul lui Dumnezeu pentru noi o răstignire neîntreruptă; Mielul-Împărat stă mereu chezaş înaintea Tatălui, aducându-Se în Jertfă neîncetată, rugăminte de mijlocire pentru biata lume. Că de n-ar fi sângele Mielului, al Însuşi Arhiereului-Împărat, Iisus Hristos, dat de bună voie şi neîncetat preţ de mântuire pentru oameni, stând cu iubire şi părtinire pentru lume, demult ar fi înecat Dumnezeu pământul în sângele oamenilor şi l-ar fi ars cu foc, desfăcând de istov stihiile”.[26]
Cuviosul deplânge faptul că creştinătatea nu este una. De aceea şi certările sunt multe şi aspre. Împuţinarea noastră sufletească ia chipul taberelor. Deşi avem prilej de unire, lucrurile se întâmplă altminteri. Şi toţi se închipuie în Biserică, deşi numai unii sunt. Dar rinocerita se instituie în minţile noastre. Şi cum apare o ocazie, cum se actualizează şi colonizează însuşi cugetul. „Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei până nu vor veni şi la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume”.[27]
Şi unii şi alţii suntem fraţi. Dar noi ne comportăm ca adversari, ca duşmani. Am fost angrenaţi într-o competiţie din care ieşim sfâşiaţi. Mântuitorul pe toţi îi iubeşte. Şi vrea pe toţi să-i mântuiască. Cuviosul aminteşte încă o dată despre marea dragoste a lui Dumnezeu pentru om şi cum să ne păstrăm echilibrul în acest timp al dezbinării şi al rupturii care paşte Biserica. Nimic politic nu-l deturnează de la cărarea Împărăţiei. Or, ceea ce creează fractura comunităţii eclesiale este derapajul politic. Tu ia aminte ca, nu cumva nemaiauzind glasul povăţuitorilor luminaţi de Dumnezeu, să-ţi însuşeşti un grai străin pe care să-l consideri graiul Bisericii. „E foarte limpede – avem mărturia conştiinţei fiecare – că de bunăvoie nu ne nevoim spre desăvârşirea noastră, de aceea îngăduie Dumnezeu încercările, ca prin răbdarea lor «ca de la Dumnezeu» să se împlinească ceea ce lipseşte din nevoinţa noastră cea de bunăvoie”.[28]
Cuviosul subliniază apăsat ca soluţii practice „schimbarea vieţii” şi „şcoala Crucii”. În rest, mulţi flutură lozinci cu soluţii idealiste. Dar nu există un fond pe care să se întemeieze o altă soluţie. Răspunsul Cuviosului devine aici mai aspru, dar realist.spațiu„Nu avem o preoţie eroică. Ea e angajată în obligaţiile familiei şi în nevoile veacului. (…) Nu avem o creştinătate luminată, creştinismul nostru prea adesea e o spoială pe dinafară în loc să fie un factor de adâncime, o temelie divină a persoanei noastre. Dovezi se găsesc la refuz. Şcoala, care e un lucru bun, dă rezultate rele; cum spune Sfântul Pavel: «ştiinţa îngâmfă». Rar găseşti exemplare despre care să poţi zice «adânc din cărţi ştia» şi să le vezi petrecând în «adâncul smereniei» – cuvinte cu care a numit Sfântul Isaac desăvârşirea. Drept aceea, lasă să vie şcoala lui Dumnezeu peste toţi, şcoala suferinţei, şcoala Crucii, iar care nu vor să înveţe aici, treacă în tabăra cealaltă, că nu-i oprim”.[29]
Răspunsurile Cuviosului Părinte Arsenie la neliniştile vremurilor noastre sunt radiografii pătrunzătoare ale vieţilor noastre. Desigur, ele nu sunt deloc comode şi uşor de primit, fiindcă lovesc în chipul fals al personalităţii noastre. Preocuparea de căpătâi nu e supravieţuirea, ci creşterea făpturii celei noi „care s-a cam îngropat în ţelina şi pietrişul celei vechi”.[30] Zi de zi, clipă de clipă, lucrarea ascunsă să fie vie, neamestecată şi neînţepenită în treburile şi obligaţiile veacului. Iar paza minţii să fie lucrătoare în toată vremea, ca nu cumva să pătrundă în noi „sectarismul” şi „îngustimile” care determină atitudine şi râvnă omeneşti, prin împuţinarea credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei.[31] În tot acest iureş cotidian, cheia de boltă a înţelegerii evenimentelor tulburătoare în toiul cărora suntem prinşi rămâne aceasta: „Sus în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduieşte ce să fie jos pe pământ, cu toţi şi cu fiecare. Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ îşi iau plecarea”.[32]
