Viața proorocească a Maicii Domnului – pildă a vieții monahale
1 September 2021Monahismul este o urmare a vieții Maicii Domnului, care a fost de la început și până la sfârșit o urmare a căii Fiului și Dumnezeului Ei. În esență, Fecioara Mariam urmase în chip proorocesc calea Domnului în viața Ei chiar și înainte ca El să vină în lume, și s-a împărtășit mai mult decât toți de judecata Fiului lui Dumnezeu.
Viața Sfintei Fecioare a fost proorocească, pentru că Ea nu a fost numai adumbrită de Sfântul Duh la Buna Vestire, ci a fost și plină de Sfântul Duh. Mai bine spus, Ea a fost purtată și călăuzită de Sfântul Duh.
A vorbit o singură dată, cântându-și cântarea de mulțumire Domnului, după ce a auzit buna vestire a Arhanghelului Gavriil și a fost luminată cu Lumina sfântă a maternității dumnezeiești. Cele câteva versete ale cântării cuprind o proorocie pe care credincioșii o vor împlini până la sfârșitul lumii la fiecare praznic al Maicii Domnului : „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.
De atunci, Sfânta Fecioară s-a cufundat în tăcere. Nu a mai trebuit să rostească niciun cuvânt, de vreme ce L-a adus pe pământ pe Însuși Cuvântul Tatălui. Însă harul prezenței Ei era atât de simțit, încât împărtășea duhul proorocesc celor care își aveau simțurile sufletului deprinse cu viața în duh. Chiar și înainte de a se naște, Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel dintâi om care a mărit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu atunci când a săltat de bucurie în pântecele maicii sale, Elisabeta. Și mai presus de orice logică omenească, această femeie dreaptă plină de Sfântul Duh, a putut recunoaște în tânăra ei verișoară, împlinirea minunatei proorocii a lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”[1].
Cuvintele Sfintei Fecioare despre slava pe care o va primi de sus au fost într-adevăr proorocești, căci au fost rostite în Sfântul Duh, de vreme ce tânăra Fecioară nu era ademenită de vreo slavă pământească. Ea s-a micșorat pe sine până la capăt înaintea lui Dumnezeu, și în răspunsul Ei la închinarea Arhanghelului, a vorbit numai despre nimicnicia Ei: „Căci a privit spre smerenia roabei Sale”. Însă Cel Preaînalt a revărsat atât de mult har în acest „nimic”, în această măreție a smereniei Maicii Domnului, încât a făcut din săraca și neînsemnata fecioară din Nazaret un dumnezeu după har, Căreia neamuri și neamuri îi strigă cu recunoștință : „Bucură-te ceea ce ești dumnezeu după Dumnezeu, a doua după Sfânta Treime, ceea ce ai primit plinătatea tuturor darurilor lui Dumnezeu, și le împărtășești tuturor îngerilor și oamenilor”.
Pentru tot restul vieții, Sfânta Fecioară nu apare lângă Hristos atunci când mulțimile Îl slăvesc, când săvârșește minuni mari, când Și-a arătat Lumina pe Tabor. Ea I-a fost alături atunci când mulțimile, neputând purta cuvintele Lui grele și duhul Său cu totul mai presus de lume, ziceau că „și-a ieșit din fire”[2], atunci când încercau să Îl omoare cu pietre, atunci când era răstignit pe Cruce.
Sfânta Fecioară a fost Maica lui Hristos după trup, și totuși Ea își tăia necontenit voia înaintea Lui, închinându-și viața slujirii voii sfinte, dumnezeiești și mântuitoare a Fiului Ei. A îndurat toate cu dragoste smerită, pentru a-I da toată libertatea lui Hristos de a-Și săvârși lucrarea pe care Tatăl Ceresc I-o încredințase.
Uneori, cuvintele pe care Hristos i le grăia păreau aspre, tăgăduind legătura trupească care îi unea. Însă, tocmai de aceea, Domnul a fost liber să dea înfricoșata poruncă: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu”[3]. Și cu toate că atât Hristos, cât și Maica Sa, s-au lepădat cu totul de legătura dintre maică și fiu la nivel sufletesc, Domnul a cinstit-o tainic cu o și mai mare slavă: „Mama Mea și frații Mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc”[4].
Să cercetăm cum anume niște evenimente hotărâtoare din viața Maicii Domnului au legătură cu viața în duhul.
Nașterea Maicii Domnului
Nașterea Maicii Domnului a fost în sine o minune. Părinții Ei erau sterpi, însă drepți și credincioși. Viața lor de rugăciune și sfințenie a făcut ca un pântece sterp să aducă un rod slăvit, pe Maica lui Dumnezeu.
Așa cum a fost exprimată în pilda smochinului neroditor, voia Domnului arată că Dumnezeu așteaptă să căutăm harul Său, care poate să facă roditoare până și sterpiciunea noastră duhovnicească și să ne aducă înnoire duhovnicească.
Intrarea în Templu
Sfânta Fecioară a fost închinată la templu de către părinții Ei de la o vârstă fragedă. Fecioara Mariam avea o iubire neobișnuită pentru Dumnezeul Părinților Ei, iar această iubire a Ei s-a exprimat prin rugăciune și citirea Scripturilor. În Sfânta Sfintelor, Ea a devenit nu doar cel dintâi monah, ci și cel dintâi isihast. Ea a viețuit chemând Numele lui Dumnezeu, citind cuvântul Său, și însușindu-și cuvântul Său în rugăciunea Ei personală.
Stăruind în rugăciune, Ea a aflat minunatul locaș al inimii Ei adânci, în care a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeul Părinților Ei și s-a unit cu El, și prin Care a trăit și deoființimea Ei cu întreaga omenire. În unirea Ei cu Dumnezeu i-a fost împărtășită în chip firesc o stare dumnezeiască, iar voia lui Dumnezeu a devenit singura lege a existenței Sale. Însă una singură este voia dumnezeiască care împărățește în cer, dar și pe pământul inimii celor care și-au mutat existența la cer: „ca toți să se mântuiască”. Cu această voie a venit Cel Întâi-Născut în lume, și cu această voie a viețuit, S-a rugat, a învățat, a pătimit, a murit, a înviat și S-a înălțat la cer. Acestei voi a slujit și slujește Preasfânta Născătoare de Dumnezeu prin mijlocirile Ei.
Buna Vestire
Predarea Sfintei Fecioare voii dumnezeiești a fost desăvârșită și de nedescris, și astfel a devenit vas al Celui Necuprins, scaun al Celui ce șade pe heruvimi. Nu este nevoință mai mare decât a ne lăsa în voia și pronia lui Dumnezeu. De aceea Biserica Își îndeamnă necontenit fiii, „Pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Când a zidit lumea, Dumnezeu a adus toate dintru neființă întru ființă cu un singur cuvânt, „Să fie”. Acum, prin binecuvântatul „da” al ascultării Ei, Mariam a spus, „Fie mie după cuvântul tău” și L-a pogorât pe pământ pe Însuși Ziditorul, descoperind marea minune care se petrece atunci când mărunta voie omenească se identifică deplin și de bunăvoie cu desăvârșita voie dumnezeiască. Buna Vestire a fost culminarea iubirii și rugăciunii înflăcărate a Sfintei Fecioare, dar și a negrăitului pogorământ al lui Dumnezeu.
Ea a ajuns la ceea ce monahul caută cu sete neostoită în nevoința ascultării: unirea inimii cu Duhul lui Dumnezeu. Ea a împlinit în chip proorocesc menirea fiecărui creștin, exprimată în repetate rânduri de marele apostol Pavel: aceea de a deveni templu viu al lui Dumnezeu, nefăcut de mâini omenești, locaș al Sfântului Duh.
Adormirea
„Vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu”[5]. Prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu în Rai, Adam și-a curmat legătura de viață-dătătoare cu Ziditorul său, iar moartea a intrat în viața sa, ca dreaptă răsplată pentru păcat. Atunci omenirea a fost supusă legii plăcere-durere-moarte, și a căzut pradă unui cerc vicios. În lupta de a se dezlega din lațurile morții, omul a devenit egoist, căutând încă și mai multă plăcere, care bineînțeles a sfârșit într-o moarte și mai vrednică de milă. În acest chip, lanțurile patimilor au devenit tot mai înăbușitoare, făcându-l în stare de orice crimă pentru a supraviețui sub stăpânirea fricii de moarte.
Hristos S-a făcut Părinte al unui neam nou. Fiind născut fără stricăciune, fără de sămânță și fără de păcat din Maica Domnului, și mai presus de toate din Sfântul Duh, și Însuși viețuind fără de păcat, Hristos nu era supus legii morții. Însă El a pătimit moarte de bunăvoie în locul făpturii Sale, încât moartea Sa nedreaptă și nevinovată să poată astfel deveni o osândire a morții pe care omul a meritat-o pe bună dreptate din pricina păcatului.
În persoana Sfintei Fecioare s-a repetat judecata Fiului Ei. Zămislirea Ei nu a fost fără de sămânță, dar nici din poftă trupească. A fost rodul rugăciunii îndelungate și pline de durere a doi sfinți, Ioachim și Ana. De-a lungul vieții Ei, nu a păcătuit niciodată, nici măcar în gând. Prin urmare, nu trebuia să moară. Însă urmându-L pe Domnul cu credincioșie „oriunde Se va duce”[6], Ea a murit de bunăvoie și astfel moartea Ei a fost asimilată în moartea Fiului Ei, devenind o osândire a morții care apăsa omenirea. În persoana Ei, până și ceea ce înainte fusese pricină de tânguire, sfârșitul vieții pământești, devine acum binecuvântare.
Cum putem noi, ca și creștini și mai ales ca monahi, să ne împărtășim de judecata lui Dumnezeu, care duce prin moarte la viața veșnică, la comuniunea cu Dumnezeu și cu soborul Sfinților Săi?
Mai întâi de toate, prin îmbrățișarea tainei ascultării. În starea noastră căzută, mărunta și păcătoasa noastră voie a devenit viața noastră. De fiecare dată când o lepădăm pentru porunca lui Dumnezeu, pătimim o anumită moarte. Însă tocmai pentru că actul lepădării de voia noastră este săvârșit pentru porunca Părintelui nostru, care „se află în locul lui Hristos”, ea lovește cu putere moartea care se află în inima noastră și o osândește. Prin ascultare, biruim treptat moartea și adunăm belșug de viață în inima noastră.
Ziua Adormirii Maicii Domnului este slava și Paștele Ei personal. Precum și-a deschis larg brațele și inima pentru a-L primi pe Dumnezeiescul Prunc și precum L-a slujit pe Hristos cu desăvârșită lepădare de sine de-a lungul vieții Ei pământești, tot așa în această zi, și El i-a primit sufletul neprihănit în îmbrățișarea Sa și în corturile cele cerești, așezând-o de-a dreapta slavei Sale.
Adormirea Maicii Domnului și slăvita Ei mutare la cer îi îndeamnă pe credincioși să cugete și să tânjească după cele de sus, să caute cu toată inima lor unirea cu Mirele Hristos. Iar dacă vrăjmașul sădește gândul smereniei bolnăvicioase, care ne spune că Preacurata Fecioară a fost plină de har și deci prea-vrednică de o asemenea înălțare, în vreme ce noi suntem înrobiți patimilor și zăcem în deșertăciune și în prăpastia stricăciunii, cuvântul Domnului nu îngăduie nicio îndreptățire : „N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință”[7].
Hristos a venit în lume pentru a afla oaia cea pierdută și a-i izbăvi pe oameni din legăturile și cursele diavolești. El a venit să-i vindece pe cei bolnavi, să-i întărească pe cei slabi, să-i mângâie pe cei ce plâng, să-i ridice pe cei apăsați de nedreptatea acestei vieți. În loc să ne descurajeze, simțământul nevredniciei și păcătoșeniei noastre, precum și conștiința sărăciei noastre duhovnicești, pot deveni un mare imbold pentru a căuta Mântuitor din Cer.
Noi nu ne punem încrederea în propriile noastre puteri. El este Cel Care ne întărește. El ne dă aripi să ne dezlipim de pământ, să ne înălțăm și să ne desfătăm de harul Cinei binecuvântatei Împărății a Cerurilor.
Cântare Celui Iubit[8]
„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta”.
Ca urmașă a împăratului și proorocului David, Sfânta Fecioară este fiica împăratului. Ea este totodată și fiica Părintelui neamului celui nou, a Împăratului a toate, Hristos. Ca Maică a Împăratului împăraților, a Domnului cerului și al pământului, Ea este și Împărăteasa a toate, Împăteasa slavei.
Cea care, la începutul slăvirii lui Hristos pe înfricoșata Golgota, a stat de-a dreapta Crucii, acum stă neîncetat de-a dreapta slavei Sale celei cerești. Și desigur, Ea nu stă acolo în chip nepăsător sau pasiv, ci cu toată încordarea Ei duhovnicească pe care o avea deja din această viață.
Câtă vreme a trăit pe pământ, purta trup omenesc și era mărginită de legile firii. Însă după Adormirea Ei, Ea s-a înălțat mai presus de legile firii. Acum este preschimbată, fiind învăluită în dumnezeiasca slavă. Ea a devenit întreagă duh, precum și Fiul Ei duh este. Acum, că are putere ca adevărata Maică a lui Dumnezeu, Ea va mijloci cu mai multă osârdie pentru mântuirea întregii lumi, pentru care deja începuse să mijlocească când viețuia ca tânără Fecioară în Sfânta Sfintelor.
„Îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată, cu țesături, aduce-se-va Împăratului”. Sfânta Fecioară este îmbrăcată în veșmântul slăvit pe care fiecare creștin îl primește la Sfântul Botez, și care este Hristos[9]. Ea este îmbrăcată cu veșmântul de mare preț al smereniei lui Hristos, de vreme ce întreaga Ei viață a fost o nemaiîntâlnită deșertare de sine. Ea a primit har desăvârșit, și pentru a-l păstra, a pătimit o desăvârșită răstignire.
„Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru”. În fiecare aspect al vieții Ei pământești, Maica Domnului a împlinit porunca Fiului Ei, anume ca fiecare lucrare de sfințenie să fie săvârșită în taină. Ea a fost asemenea unui cablu prin care trece o imensă cantitate de electricitate, însă nimic nu se vede în afară.
Slava Ei nu are nimic în comun cu slăvirile amăgitoare ale lumii acesteia. Slava Ei este strălucirea virtuții Ei tainice, frumusețea Ei lăuntrică. Este o strălucire a smereniei, a iubirii și a mijlocirii pentru mântuirea lumii. Sfânta Fecioară strălucea cu Lumina lui Hristos pe care o purta înlăuntru. Slava Ei este înlăuntru, căci Ea viețuia necontenit înlăuntrul inimii Ei adânci. Acolo, îi inima adâncă a păstrat Ea harul lui Dumnezeu și a trăit unirea Ei cu Dumnezeu și cu întreaga omenire.
„Aduce-se-vor fecioare în urma ei, aduce-se-vor împăratului”.
Cine sunt cei care le aduc pe aceste mirese, sufletele cele feciorelnice? Desigur, mintea se întoarce cu nemărginită și nesfârșită recunoștință spre duhovnicii și părinții noștri, care au luat asupra lor a sluji cu mari lacrimi unirii sufletelor credincioșilor cu Mirele Hristos.
Așa cum ne învață cuvântul lui Dumnezeu și ne adeverește viața de zi cu zi, fără Domnul nu putem face nimic. Oricât de fierbinte ar dori-o, sufletele nu se pot înălța prin propriile puteri la slava lui Dumnezeu. Ele nu trăiesc prefacerile și suișurile inimii ca răsplată a nevoinței lor. Alții le arată calea, alții le poartă povara, îi sprijină pe cale și îi ridică de fiecare dată când se poticnesc.
Suflete noi îngerești, feciorelnice, urmând Sfintei Fecioare, vor fi aduse Împăratului Cerurilor. Acest cuvânt nu se referă la fecioria trupească, de vreme ce „trupul nu folosește la nimic”[10], iar „trupul și sângele nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu”[11]. Fecioarele care se vor învrednici să se ridice la slava lui Dumnezeu urmând Preacuratei Fecioare, sunt cele care de-a lungul vieții lor pământești nu au săvârșit desfrâu duhovnicesc prin uitarea de Dumnezeu.
Dimpotrivă, au devenit ale lui Dumnezeu. Robii lui au purtat Duhul Său înlăuntrul lor și tremurau la gândul să nu cumva să-L mâhnească fie și prin cea mai mică mișcare. Patima dumnezeiască a iubirii de Dumnezeu le stăpânea întreaga ființă. Mintea nu le era risipită în toată zidirea, ci statornicită cu tărie în Domnul, nepărăsind nici măcar pentru o clipă pomenirea lui Dumnezeu, și fiind gata să prindă orice mișcare a voii Lui. Învățăturile Lui le erau lumina vieții și singura lege a existenței lor. Ei chemau Numele lui Hristos, viețuiau pentru Hristos, Îl respirau pe Hristos. Inima lor trăia neîncetate suișuri și striga cu suspine negrăite „Avva, Părinte”.
Asemenea suflete sunt pildă a adevăratului monah. Fecioria duhovnicească este cea care dă valoare fecioriei trupești și unește inima omului cu Duhul lui Dumnezeu. În același chip, monah nu este cel care poartă pur și simplu schima monahală, ci cel care este „puternic întărit, prin Duhul Său, în omul dinăuntru”[12], care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu[13].
