Purtând înlăuntrul nostru omorârea Domnului Iisus
6 October 2021Apostolul de astăzi propovăduiește cu hotărâre adevărul paradoxal și antinomic că în viața ucenicilor lui Hristos, întristarea și bucuria, și moartea și viața depind una de cealaltă și alternează atâta vreme cât există credință în Dumnezeu și predare de sine iubirii lui Iisus Hristos. Înainte de cădere nu exista nici durere, nici întristare. După cădere însă, omul a fost lipsit de legătura de viață-purtătoare pe care o avea cu Dumnezeul cel Sfânt, și otrava păcatului a intrat în viața sa. Moartea nu a fost creată de Dumnezeu, ci a fost rezultatul voii proprii a omului și a dreptății lui Dumnezeu. A fost răsplata dreaptă pentru neascultarea față de voia dumnezeiască, însă și mijlocul de a pune capăt răului. În vremurile de pe urmă, Hristos Însuși a venit pe pământ, trăind în puterea Sfântului Duh, însă răbdând de asemenea suferințe negrăite și durere de nepătruns. Domnul ne-a arătat că necazurile, suferințele și chiar moartea devin mijloace de a exprima desăvârșita iubire dumnezeiască. Propria Sa moarte a fost o expresie desăvârșită a iubirii și ascultării Sale față de Tatăl ceresc, însă și a iubirii Sale pentru omul căzut.
De la moartea Sa pe Golgota, iubirea se manifestă prin suferință, iar viața biruiește printr-o moarte dreaptă. Omului i-a fost dat privilegiul de a-L urma pe Hristos și de a-și exprima și el iubirea prin pătimire de bunăvoie și moarte de dragul poruncilor lui Dumnezeu, care duc la biruință veșnică. Însă cum poate gusta creștinul din această moarte de bunăvoie când nu pătimește nicio prigonire din afară? Chiar și în vremurile noastre de pace, iubirea de sine a omului și cugetul trupesc, precum și cugetul lumii înconjurătoare nu încetează niciodată să se împotrivească strădaniei sale de bunăvoie și de viață-purtătoare de a gusta moartea. Omul poate purta moartea Domnului prin nevoințele Bisericii, cum ar fi postul și îndurarea rușinii în spovedanie. De asemenea, atunci când omul se smerește înaintea fratelui său fără a-și revendica propria dreptate, ci luând asupra sa răspunderea chiar și pentru greșelile aproapelui său fără a cârti, el își dă morții propria „demnitate”. Însă în același timp știe că „s-a mutat de la moarte la viață”[1]. Cel ce își taie voia proprie înaintea fratelui său, biruiește moartea. Toți cei ce urmează Mielului sunt purtători neobosiți ai „morții Domnului Iisus” și aceasta nu doar din când în când, ci, „precum mieii care sunt duși la junghiere”, ei sunt „uciși toată ziua”[2], „în toată vremea și în tot locul”.
Aducerea de mulțumită este o scurtătură plină de putere în viața duhovnicească. Dacă omul nu începe să își plângă de milă atunci când viața sa se asemuie iadului, ci dă mulțumită lui Dumnezeu, Îl va întâlni pe Cel ce S-a pogorât în străfundul iadului pentru mântuirea sa. Iubirea lui Hristos biruiește până și moartea: mucenicii au înecat moartea în sângele muceniciei lor, iar sfinții nevoitori cu lacrimile pocăinței lor și prin rugăciunea de mijlocire pentru întreaga lume; apostolii și mai apoi sfinții Părinți au luat asupra lor moartea și necazurile fraților lor pentru a le împărtăși viața plină de har cu care Domnul a umplut inima lor, după cum spune Apostolul: „În noi lucrează moartea, iar în voi viața”[3]. Dacă Domnul a pătimit moarte pe Cruce, cum pot ocoli ucenicii Săi durerea? Cum altfel ar putea ei simți iubirea Lui pentru om? Tocmai de aceea harul Sfântului Duh împărtășește sfinților tânjirea de a pătimi pentru Hristos. Credincioșii care Îl urmează pe Hristos, nu trebuie să se bazeze pe propria lor putere, ci pe atotputernicia lui Dumnezeu, „fără de Care omul nu poate face nimic”[4]. Pentru a nu-și pierde curajul pe calea spinoasă a pătimirii, ei trebuie să-și încredințeze întreaga viață nebiruitei Sale ocrotiri.
Ei pot îndura greutățile cu răbdare datorită cunoașterii lui Hristos pe care au dobândit-o. Sfântul Sofronie scrie: „Dacă cunoaștem Veșnicul Adevărul care stă la temelia a toată existența, atunci toate îngrijorările noastre nu vor atinge decât periferia vieții noastre, dar înlăuntru va împărăți pacea lui Hristos. […] Esența păcii lui Hristos constă în desăvârșita cunoaștere a Tatălui”[5]. Urmând pilda Sa, adevărații creștini pot părea în ochii acestei lumi ca unii care „în toate pătimesc necaz, lipsiți fiind sau doborâți”, însă în chip neînțeles ei „nu sunt striviți, nu deznădăjduiesc, nu sunt nimiciți”[6]. „Puterea covârșitoare”[7] primită de la Dumnezeu îi întărește pe credincioși să încheie cu El legământul de a nu mai trăi pentru ei înșiși, ci pentru Dumnezeu[8]. Ucenicii plini de recunoștință ai lui Hristos socotesc necazurile drept cel mai înalt dar duhovnicesc, prin care Domnul îi cinstește pe ai Săi. Prin asemenea pătimiri va prisosi în ei și mângâierea și viața lui Dumnezeu, dându-le putința de a se da pe ei înșiși luptei împotriva păcatului până la moarte. În același timp ei devin la rândul lor mângâiere pentru semenii lor, împărtășindu-le viața lor, în vreme ce primesc de la ei moarte. Precum prin iubirea Lui pătimitoare Hristos a mântuit lumea, la fel și ucenicii Săi, prin suferința lor iubiri, devin sarea pământului care ține lumea.
Întrebare: Cum să preschimbăm durerea și necazul în rugăciune pentru a afla viață?
Arhim. Zaharia: Fără Domnul nu putem face nimic, așa că nu este cale mai sigură și mai roditoare decât a ne alipi întotdeauna strâns de Domnul și a-L avea Însoțitor pe cale și împreună-lucrător cu noi la truda noastră pentru mântuire. Îi înfățișăm tot ce trăim: dacă este bucurie, o aducem înaintea Lui mulțumindu-I și slăvindu-L; dacă este tristețe, ne revărsăm inima înaintea Lui, cerșindu-I ajutorul şi mângâierea; dacă avem o sarcină anevoioasă de îndeplinit, ne bizuim pe ajutorul Său. Atunci când suferim reacția noastră firească este să ne plângem de milă și să ne văităm. Nu este ușor a preschimba această reacție firească în ceva bun. Atunci când viețuim sub stăpânirea păcatului, devenim egoiști și capabili de a săvârși orice păcat pentru a supraviețui în această lume. Orice faptă, dacă nu este săvârșită din credință, este păcat[9], în schimb, când prin credință ne predăm voii lui Dumnezeu, totul se schimbă. Uneori putem suferi de o boală gravă sau chiar terminală. Ne rugăm lui Dumnezeu și s-ar putea să nu primim tămăduire, însă primim har și mângâiere, care ne ajută să ne ridicăm mai presus de suferința noastră. Îi mulțumim Domnului pentru cinstea pe care ne-a dat-o de a răbda suferință și a ne face astfel asemenea duhului Său. Chiar și atunci când suferința este pricinuită de propriile noastre păcate și greșeli, putem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că este îndelung răbdător cu păcatele noastre și așteaptă cu răbdare deplina noastră schimbare, încât voia Sa să precumpănească în viața noastră.
Întrebare: Ce să facem dacă cea mai mare suferință a noastră este caracterul pe care-l avem și care nu este deloc asemenea lui Hristos?
Arhim. Zaharia: Când am venit prima oară la mănăstire, i-am spus Părintelui Sofronie: „Nu-mi place caracterul meu, nu sunt îndeajuns de serios”. El a râs și a zis: „Uite, dacă vei merge la o casă de nebuni, vei afla acolo o seriozitate majestuoasă”. Atunci am înțeles că putem avea un caracter dificil, însă dacă viețuim cu pocăință, harul va adumbri toate neajunsurile noastre și nu vom suferi vătămare. În cele din urmă vom avea numai pace și blândețe. La fel ca și în cazul unei boli terminale, ne rugăm și deși s-ar putea să nu fim tămăduiți, ni se dă însă har pentru a ne ridica mai presus de durere și a birui chiar și neajunsurile firești ale caracterului nostru, pentru că harul lui Dumnezeu este mai presus de fire.
Întrebare: Ce putem face atunci când strânsoarea patimilor este mai puternică decât iubirea lui Hristos? Cum trecem de la moarte la viață?
Arhim. Zaharia: Îngenunchind și mărturisind lui Dumnezeu tocmai ceea ce se petrece înlăuntrul nostru: „Doamne, Tu vezi, sunt slab și nu pot să mă împotrivesc acestor patimi fără ajutorul Tău. Însă, Tu, Doamne, vino și Te sălășluiește în inima mea, și prin puterea Ta fă-mă puternic nu doar să mă împotrivesc acestor patimi, ci și să primesc voia Ta ca lege a existenței mele, ce îmi va ridica viața mai presus de această lume și de patimile ei”. Întotdeauna, atunci când ne simțim slabi, trebuie să ne mărturisim neputința înaintea lui Dumnezeu și să chemăm ajutorul Său, predându-ne cu smerenie puterii Sale. Trebuie să ne aducem aminte că prin ajutorul Lui putem deveni biruitori chiar și asupra neputinței noastre. Biruința este a Lui, însă El binevoiește să o împărtășească cu noi.
Întrebare: Cum putem dobândi pacea lui Hristos în necazuri?
Arhim. Zaharia: Mai presus de toate prin smerenie și necontenită aducere de mulțumită Numelui Său. Aducerea de mulțumită presupune o anumită smerenie, o blândețe care ne însoțește viața. Epistola de astăzi spune că luminarea care vine prin Hristos ne face să devenim slujitori ai fraților noștri: „Căci nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înșine suntem slugile voastre, pentru Iisus”[10]. Atunci când avem această înclinație de a da mai multă cinstire celorlalți decât nouă înșine, suntem întotdeauna plini de bucurie, pentru că acesta este duhul care L-a însoțit de Domnul de-a lungul lucrării Sale de mântuire. Am auzit de curând un cuvânt foarte frumos al Arhiepiscopului nostru Nichita: „Noi, preoții Bisericii, ar trebui să fim «cetățeni de rangul doi». «Cetățenii de prim rang» ar trebui să fie toți oamenii care vin la noi pentru ajutor”. Acest cuvânt minunat se aseamănă cu ceea ce spunea Sfântul Pavel: „Cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât pe el însuși […]. Gândul acesta să fie în voi care era și întru Hristos Iisus”[11]. „Gândul lui Hristos” este tocmai această smerenie de a-i ține pe toți ceilalți în mai mare cinste decât pe noi înșine. Omul trebuie să aibă mare libertate pentru a avea o astfel de atitudine. Părintele Sofronie spune că, „a se da pe sine jertfă pentru frați este mijlocul cel mai bun de a-i smulge din robia clevetitorului diavol”[12]. Acesta este duhul ucenicilor lui Hristos, și mai ales al preoților și al episcopilor Lui. Dacă preotul nu se smerește înaintea fiecărei persoane care vine la el, nu le poate împărtăși folos duhovnicesc. Acest cuvânt al Arhiepiscopului nostru încurajează un anumit duh printre episcopi și preoți, și este pe aceeași linie cu ceea ce spunem adesea despre sarcina fiecărui preot: „Cel ce slujește este mai mare decât cel ce șade la masă”[13].
Întrebare: De ce omul ajunge chiar până în punctul de a se distruge pe sine, atunci când ceilalți îi fac observații? Este din pricina egoismului?
Arhim. Zaharia: Există o slăbiciune, însă nu uitați că avem și vrăjmași care ne exploatează fiecare slăbiciune pentru a ne distruge. Dacă vrem să sporim în viața duhovnicească, trebuie să învățăm cum să ne păzim inima împotriva gândurilor vrăjmașului. Dacă această luptă devine „cronică”, atunci în chip firesc, într-o clipită, putem respinge orice ispită. Învățăm aceasta rugându-ne neîncetat lui Dumnezeu, spovedindu-ne des și cerând ajutorul duhovnicilor, care pot să ne păzească și să ne învețe să deslușim uneltirile vrăjmașului[14]. Nu există cale ușoară de a ne sui la cer. Un bun ostaș este cel ce se dezleagă de grijile acestei vieți, ca să placă Celui ce l-a chemat la oaste[15]. Ca ostași ai lui Hristos, trebuie să dobândim simplitatea inimii, pentru a ne păzi de gândurile pe care vrăjmașul le pune necontenit înaintea ochilor noștri până când le primim și săvârșim păcatul. Dacă le ocolim de la început, vom deveni mai puternici decât gândurile.
Întrebare: Există vreo legătură între antinomiile prezente în Persoana lui Hristos și antinomiile pe care omul ajunge să le trăiască prin har?
Arhim. Zaharia: Da, viața noastră este antinomică pentru că nu există nimic în comun între Împărăția cea veșnică și viața pe pământ. Împărăția este cu totul „altfel”, iar lumea în care trăim este total diferită de ea. Aproape că nu există umbră de asemănare între Împărăția lui Dumnezeu și lumea aceasta. Însă, prin venirea Sa pe pământ și prin umplerea întregului univers cu energia harului Său, Hristos a făcut cu putință unirea noastră cu El și înălțarea noastră în duh la Împărăția Sa încă din această viață. Aceasta este cea mai mare antinomie din viața noastră. Precum Hristos S-a făcut îndoit în fire (dumnezeiesc și omenesc) prin întruparea Sa pentru a ne mântui, tot așa și noi trebuie să devenim îndoiți (omenești și dumnezeiești) lucrând la sfințirea noastră. Așadar, antinomiile prezente în Hristos sunt împărtășite omului prin har. Părintele Sofronie scrie: „Sfinții, desăvârșit îndumnezeiți, după darul harului, în așa măsură se includ în veșnicul Act viu al lui Dumnezeu, încât toate însușirile-atribute ale Dumnezeirii [și aș adăuga „toate antinomiile”] li se comunică până la întreaga plinătate a asemănării, căci Dumnezeu va fi în ei toate întru toți (1 Cor. 15:28)”[16].
Întrebare: Folosiți adesea cuvinte ca „paradoxal”, „minunat”, „străin”, „mai presus de lume”. Acestea toate descriu caracterul antinomic al vieții creștine?
Arhim. Zaharia: Întocmai. Dacă citiți cu luare aminte rugăciunile de la Cincizecime, ele vorbesc necontenit despre evenimentul paradoxal care se petrece în acea zi: „Străine lucruri au văzut neamurile astăzi în cetatea lui David…”. Marele paradox constă în faptul că, deși suntem slabi și răniți de păcat, atotputernicul Dumnezeu binevoiește în mila Sa să Se plece asupra noastră și să ne facă părtași Duhului Său, care ne îmbată cu bucuria mântuirii; El binevoiește a Se face slab și vulnerabil pentru noi pentru a ne ajuta să devenim părtași ai vieții Lui, fără să ne înfricoșeze. Antinomia este aceea că atotputernicul Dumnezeu lucrează prin atragere, nu prin silire[17]. Cei care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul, par nebuni în ochii lumii, însă această nebunie a iubirii lui Dumnezeu a biruit lumea. Hristos nu a lăsat ca „ocările celor ce Îl ocărau să cadă asupra Sa”[18] pentru că I-a plăcut acest lucru, ci pentru că era singura cale de a răscumpăra lumea. El Și-a ascuns puterea și S-a pogorât pe pământ ca ființă omenească vulnerabilă, dar fără de păcat, pentru a ne putea împărtăşi cuvântul Tatălui și a putea semăna sămânța vieții veșnice înlăuntrul nostru. Apoi S-a dat pe Sine morții pentru a ne lăsa întreaga Sa viață și Trupul Său ca moștenire. Tocmai prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos aflăm puterea și mângâierea prin care biruim necazurile acestei vieți și „alergăm pe calea poruncilor Lui”[19]. Nu există logică în moartea Sa pentru vrăjmașii Săi, iar cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu au această nebunie de a-I urma calea, căci ei știu că această cale îi mântuiește pe ei și întreaga lume.
Întrebare: De vreme ce Domnul ne-a deschis poarta vieții veșnice prin moarte, de ce ne este încă frică de moarte și de suferință?
Arhim. Zaharia: Ne temem pentru că încă nu suntem preschimbați cu totul, încă nu ne-am predat cu totul voii Sale. Cei ce s-au predat nu se tem; ei chiar doresc să fie sloboziți și să fie cu Domnul pe veci[20]. Sfântul Ignatie al Antiohiei îi ruga stăruitor pe romani să nu-i împiedice mucenicia. El tânjea să fie mâncat de fiare și să devină asemenea grâului adunat de pe câmp, măcinat și copt ca pâinea pe care o oferim în Liturghie și care devine Pâine a Vieții. El voia ca întregul trup să îi fie zdrobit și măcinat de fiare pentru a deveni pâine spre slava lui Dumnezeu. Dacă am dobândit deja o strânsă unire cu Dumnezeu, nu ne temem de moarte; suntem chiar dornici să ajungem la plinirea acelei tânjiri, atunci când trecem din această viață în cea viitoare, când vălul acesta al trupului nostru nu ne va mai împiedica să vedem pe deplin Fața Domnului.
