Hristos – unicul dar adevărat de Crăciun
27 December 2021Hristos este darul lui Dumnezeu pentru om și darul omului pentru Dumnezeu, dar Hristos este și darul cel desăvârșit pe care fiecare dintre noi îl poate aduce aproapelui său.
În rai, Dumnezeu Se oferea pe Sine lui Adam drept pildă de urmat, iar cel dintâi zidit se hrănea cu această contemplație. Însă prin cădere el a pierdut această vedere nemijlocită a Feței lui Dumnezeu. Atunci s-a „ascuns de la fața Domnului Dumnezeu”[1] și a început să se teamă că va muri dacă Îl va vedea pe Ziditorul său. În Cartea Judecătorilor citim că Manoe a zis către femeia sa: „De bună seamă avem să murim, căci am văzut pe Dumnezeu!”[2]. Atunci când Hristos a venit pe pământ și a luat asupră-Și smerita fire omenească din Sfânta Fecioară, El a putut să Se apropie de om fără să-l înspăimânte, aducând în lume Chipul Tatălui prin deșertarea Sa de Sine. Hristos a devenit darul negrăit al lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, deoarece a făcut cu putință ca omul să vadă din nou Fața lui Dumnezeu în El Însuși, așa cum i-a spus lui Filip: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”[3]. Asumându-Și smerita fire omenească, Hristos a viețuit fără de păcat și a făcut cunoscute slava, desăvârșirea și dreptatea lui Dumnezeu-Tatăl, precum și dragostea Sa „până la sfârșit”, prin care „harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor”[4]. Astfel, Hristos L-a îndreptățit pe Tatăl față de oameni. Căci dacă Dumnezeu este așa cum ni L-a descoperit Hristos, cine poate intra la judecată cu El? „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”[5].
Hristos este totodată și rodul cel mai ales, darul cel mai bun al neamului omenesc către Dumnezeu-Tatăl, căci ca om El a trăit o viață fără de păcat, împlinind toate poruncile dumnezeiești și mai cu seamă marea poruncă a mântuirii lumii. Virtutea Lui „a acoperit cerurile și tot pământul”[6], și El a adeverit cuvântul Prorocului care zice că „Împăratul este împodobit cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor”[7]. Hristos a arătat o asemenea desăvârșire a vieții încât lui Dumnezeu I-a bineplăcut să-l vadă pe om așa cum îl concepuse înainte de întemeierea lumii. De aceea, la sfârșitul vieții Sale pământești, „după ce a săvârșit, prin El însuși, curățirea păcatelor noastre”, Iisus a șezut de-a dreapta slavei Tatălui[8]. De asemenea, Hristos l-a îndreptățit pe om înaintea lui Dumnezeu pentru că în El vedem Persoana cea adevărată, Omul cel adevărat, întru Care într-atât a binevoit Dumnezeu-Tatăl[9], încât la Cincizecime a revărsat precum ploaia pe pământ darurile Duhului Sfânt, ca mărturie a împăcării omului cu Dumnezeu.
Acum, în Hristos omul are din nou o pildă vrednică de urmat: dacă Îi calcă pe urme, devine asemenea Lui și află mântuirea, căci Tatăl îl primește și îi dăruiește harul înfierii, care îl face mădular al „Bisericii celor întâi născuți”[10]. Dacă omul urmează pilda Domnului, Dumnezeu îl primește ca fiu și moștenitor pentru a împărăți împreună cu El în veci. Atunci când ne unim cu Hristos, Dumnezeu-Tatăl ne face părtași întregii Lui slave. Vedem, așadar, că Hristos Îl îndreptățește pe Dumnezeu înaintea omului, dovedind prin propria-I moarte nețărmurita Lui dragoste pentru lume, și în același timp îl îndreptățește pe om înaintea lui Dumnezeu, dovedindu-I Tatălui că omul poate deveni asemenea Lui. Prin urmare, datorită acestei îndoite îndreptățiri, omul nu poate să-L învinuiască niciodată pe Dumnezeu, Care rămâne binecuvântat în veac.
Totuși, înainte de toate, este foarte important pentru noi să știm că Hristos este darul cel mai de preț pe care fiecare om îl poate aduce aproapelui său. În această perioadă obișnuim să împărțim daruri, însă, în realitate, acestea sunt numai umbra a ceea ce s-ar cuveni să le oferim semenilor noștri. Cel mai mare dar pe care îl putem aduce este Însuși Hristos. El este darul prin excelență. Le oferim semenilor noștri ceea ce avem, pe Hristos Care împărățește în inimile noastre, precum i-a spus Sfântul Apostol Petru slăbănogului de la Poarta Frumoasă: „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!”[11]. Nu este nimic mai măreț, nimic mai înalt decât a-L avea pe Hristos și numai pe El ca și conținut al inimii noastre, și a-L oferi celor din jurul nostru.
Atunci când chipul Domnului se întipărește în inima omului și omul poartă în sine pe Duhul Sfânt, el devine un dar pentru întreaga lume și pentru semenii lui; devine o prezență binefăcătoare, care își slujește frații smerit, în tăcere. Hristos este dragostea desăvârșită a Tatălui. Din clipa în care această iubire dumnezeiască se sălășluiește în inima omului, toate faptele lui vor răspândi buna ei mireasmă. Astfel omul împărtășește semenilor lui sfințenia acestei iubiri, iar acest chip al slujirii față de aproapele dobândește valoare veșnică. Atunci când omul Îl poartă pe Hristos înlăuntrul său, prin pilda lui smerită el devine o evanghelie pentru ceilalți. Îl oglindește pe Hristos și prin el oamenii ajung să-L cunoască pe Dumnezeu. „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”, zice Domnul[12].
Atunci când devenim purtători ai lui Hristos, îi ajutăm pe semenii noștri pe calea lor către mântuire, le ușurăm povara și le oferim o pildă de bunătate, pentru că dăm mărturie despre Cel pe Care L-am zămislit în inima noastră. De fiecare dată când ne întâlnim cu frații noștri le împărtășim viață și răspândim buna mireasmă a lui Hristos, devenind împreună-lucrători cu Dumnezeu la renașterea lor duhovnicească. Dacă suntem purtători ai cuvântului Său, ai harului și ai bucuriei izbăvitoare a mântuirii Lui, devenim pentru frații noștri un îndemn la iubire și la săvârșirea a toată fapta bună, după cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Evrei[13]. Atunci nu va ieși de pe buzele noastre niciun cuvânt rău, ci doar cuvinte „drese cu sare”[14], adică cu har, cuvinte ce pot înștiința cu har inimile semenilor noștri[15]. Atunci când Hristos trăiește în noi, tot ceea ce facem, rostim sau gândim despre semenii noștri poartă o meridă, o părticică de iubire din acea plinătate a iubirii dumnezeiești pe care o prăznuim de Crăciun. Dacă Îl primim pe Hristos și credem în El, Domnul ne va da puterea să devenim fii ai lui Dumnezeu[16] și în același timp un dar unii pentru alții. Aceasta este chemarea noastră. Atunci când împlinim legea lui Hristos, Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima și pe frații noștri ca pe noi înșine, căci ei au devenit viața noastră.
Cât de minunat este să purtăm viața lui Hristos înlăuntrul nostru, să o facem să se oglindească în jurul nostru în tot ceea ce săvârșim și să le împărtășim această viață semenilor noștri, devenind astfel împreună-lucrători la mântuirea întregii lumi[17]! Atunci se împlinește cu adevărat în noi chemarea pe care Domnul a rânduit-o pentru om la începutul zidirii, aceea de a deveni părtaș la Firea și la slava Sa[18].
Cuvântul lui Dumnezeu Cel de neatins și nevăzut S-a făcut văzut și simțit în zidirea Sa: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vestește tăria”, zice Psalmistul[19]. La plinirea vremii, El a luat trup din Preasfânta Fecioară, a devenit tangibil, palpabil, după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan[20], și a viețuit printre noi. Pe Hristos Îl putem simți și pipăi și în noi: atunci când chemăm sfântul Său Nume, El Se întrupează încetul cu încetul în inimile noastre și astfel devenim purtători ai prezenței Lui. El poate fi simțit și pipăit, și Se poate sălășlui și înlăuntrul nostru atunci când cuvântul Său „locuiește în noi cu bogăție”[21], atunci când viețuim după poruncile Sale și ne împărtășim cu Pâinea Vieții, Care S-a pogorât din cer pentru noi[22].
Cuviosul Sofronie spune că Hristos este singura Persoană adevărată, Cel ce este cu adevărat: „Eu sunt Cel ce sunt”[23], zice Domnul Însuși. Dar și omul este un potențial ipostas, deoarece este zidit după chipul și după asemănarea lui Hristos. De fapt, el este zidit după chipul energiei ipostatice care își are obârșia în Tatăl și care i se împărtășește omului prin Fiul în Duhul Sfânt. Hristos este „strălucirea slavei Tatălui, pecetea neschimbată a Ființei și a Firii Lui”[24], singurul chip adevărat al Persoanei Lui. Când omul se desăvârșește ca persoană, el devine chip al Unicului Chip al lui Dumnezeu, Care este Hristos.
Atunci când, din pricina căderii, omul a încetat să-L mai vadă pe Dumnezeu în rai, el și-a pierdut și adevăratul ipostas, pe care ar fi trebuit să-l desăvârșească prin păzirea poruncilor dumnezeiești. Când Hristos a luat asupră-Și firea omenească de la Preasfânta Fecioară și a vădit pe Chipul Său slava Tatălui, i-a dat omului din nou putința să contemple cu adevărat Chipul dumnezeiesc și să se străduiască din răsputeri să I se asemene. Contemplarea pe care Hristos i-o dă omului îl ajută pe acesta să nu se rătăcească pe cale și să viețuiască într-o perspectivă ipostatică. Această nouă vedere a lui Dumnezeu precum și legătura personală pe care omul o are cu Hristos, îl ajută să devină și el un ipostas adevărat, înzestrat cu plinătate omenească și dumnezeiască. Doar prin părtășia sa la Ipostasul desăvârșit al lui Hristos omul poate să-și lărgească ființa și să devină persoană adevărată. Sfântul Sofronie spune că „prin lucrarea acestei Lumini înlăuntrul celui ce se pocăiește, se vădește o minunată floare: Persoana-Ipostasul”[25]. Din această perspectivă pot fi înțelese și cuvintele lui Dumnezeu către Iacov: „Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu; și cu oamenii puternic vei fi”[26].
Îndelung pătimitorul Iov L-a prevestit pe Hristos ca fiind mijlocitorul dintre Dumnezeu și om, zicând: „Cine este cel ce își va pune o mână pe umărul lui Dumnezeu și cealaltă mână pe umărul omului și va mijloci la împăcarea lor?”[27]. Hristos a devenit Noul Adam prin Întruparea Sa și prin mijlocirea împăcării omului cu Dumnezeu, împăcare pe care a izbutit să o obțină prin aceea că L-a îndreptățit pe Dumnezeu înaintea omului și pe om înaintea lui Dumnezeu. Atunci când omul devine o persoană adevărată, el devine un alt Adam după asemănarea Noului Adam. Devine „preoție împărătească” și ia asupra sa slujirea împăcării neamului omenesc cu Dumnezeu. Atunci el „va ieși la adevăratul său lucru și la adevărata sa lucrare până la înseratul vieții lui”[28], desăvârșind sfințenie întru frica lui Dumnezeu și aducând fiecare făptură înaintea Lui în rugăciune de mijlocire.
Când Îl dobândește pe Hristos și face ca principiul ipostatic să fie lucrător în el, omul nu-și împarte ipostasul cu alții, căci fiecare ipostas omenesc este unic, precum unic este și fiecare Ipostas al Sfintei Treimi. Însă el împarte cu ei conținutul ipostasului său, care este iubirea dumnezeiască. Cu alte cuvinte, el trudește împreună cu Dumnezeu pentru ca și frații lui să devină persoane adevărate. Având această înclinație lăuntrică, el îi ajută pe cei din jur să se apropie și mai mult de Hristos prin aceea că le dă putința să-L vadă în el pe Dumnezeu. Sporind „în creșterea lui Dumnezeu”[29], tot omul care se sfințește devine un nou Adam, mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea întregii lumi. Din perspectiva aceasta putem înțelege însemnătatea pe care o are mijlocirea sfinților, care sunt prietenii lui Dumnezeu și în care Dumnezeu Se preamărește. După cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, omul nu poate înțelege lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea iubirii lui Hristos decât „împreună cu toți sfinții”[30], împreună cu prietenii Noului Adam.
