Timpul – un prilej pentru om
10 January 2022Timpul este ceva tragic în viața omului, pentru că fiecare nou an măsoară cât de aproape este sfârșitul. Ne este timpul prieten sau vrăjmaș, binecuvântare sau blestem? Felul în care măsurăm timpul este necesar, dar este și relativ, artificial. Cu toate acestea, începutul anului este un prilej de a face o evaluare a vieții noastre duhovnicești și de a pune un nou început. De la începutul zidirii, Scriptura vorbește despre timp: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi”[1]. Desigur, omul nu a fost zidit pentru a fi întemnițat în timp, ci a fost zidit pentru veşnicie. Îngerii au fost zidiți în veşnicie, și de aceea căderea lui Lucifer este irevocabilă. Pentru om, timpul vădește iubirea lui Dumnezeu pentru el, căci în Pronia Sa cea plină de bunătate El l-a plăsmuit pe om în timp și spațiu pentru a se folosi de „caracterul schimbător al timpului”, despre care vorbesc filozofii, și a avea putința de a se pocăi. Este cu neputință a prinde clipa: până ce o numim „prezent”, ea deja a devenit trecut. Caracterul schimbător al timpului este însă o binecuvântare pentru om, fiindcă îi dă prilejul să se schimbe în bine și să zidească înlăuntrul său o stare duhovnicească. Sfântul Pavel ne îndeamnă să răscumpărăm vremea vieții, căci zilele sunt rele[2].
Vremea vieții noastre dobândește valoare și înțeles nu potrivit numărului anilor pe care i-am trăit, ci potrivit măsurii în care ne folosim cât mai bine de ea. Dacă ați observat, în paremiile care se citesc la praznicele cuvioșilor, se spune că bătrânețea este cu adevărat cinstită dacă omul are înțelepciune și viață curată. „Ajungând curând la desăvârșire, dreptul a plinit ani îndelungați”[3]; aceasta înseamnă că viața lor și-a atins plinătatea. Foarte des spun oamenii: „Cât timp am pierdut în viața mea!” Din păcate, creștem cu modele lumii acesteia și nu știm cum să ne folosim așa cum se cuvine de marele dar al timpului. În întunericul neștiinței, oamenii se raportează la timp întorcându-se cu nostalgie la un trecut care nu le mai aparține. Alteori, vrăjmașul îi duce în deznădejde, amintindu-le toate eșecurile din trecut. Alții își mută mintea în viitor prin imaginație. Este tragic că omul are înclinația de a observa mai ușor însemnele timpului asupra celorlați decât asupra sa. El mereu vrea să scape de stricăciunea pricinuită de trecerea timpului, vrea să fie nemuritor pe pământ. Însă timpul și moartea au venit ca act de nețărmurită iubire a lui Dumnezeu pentru om, ca omul să nu devină nemuritor împreună cu răul din el.
Cel mai mare eveniment de sub cer este clipa în care Dumnezeu Însuși S-a făcut om. Atunci, veșnicia lui Dumnezeu a pătruns în timp, întretăind cursul orizontal al timpului istoric. Domnul este numit „Hristosul”, adică, „Unsul” lui Dumnezeu, și Însuşi unge timpul și întreaga ființă zidită cu untdelemnul energiei Sale dumnezeiești. În Vechiul Testament, vremea a atins o anumită plinătate atunci când s-au săvârșit toate câte a voit Dumnezeu să se petreacă. Părinții identifică „plinirea vremii”[4] cu Preasfânta Fecioară. La fel și pentru noi, împreună cu răscumpărarea timpului, avem nevoie și de plinătatea vieții. Mijlocul pe care trebuie să-l folosim pentru ca viața noastră să-și atingă plinătatea și să răscumpere veșnicia este însuși timpul. Sfântul Vasile cel Mare spune că timpul este un interval care se desfășoară din clipa zidirii lumii. Este un interval de timp care are un început și un sfârșit; el a început odată cu zidirea lumii și se continuă în paralel cu evoluția lumii. Sfântul Sofronie spune că timpul este locul întâlnirii noastre cu Dumnezeu; este vremea în care Dumnezeu zidește dumnezei. Din punct de vedere liturgic, termenul „kairos” („luarea vremii”) se folosește atunci când spunem că preoții „își iau kairos (vreme)”, adică se pregătesc printr-o scurtă slujbă înainte să intre în altar pentru a sluji Liturghia. În același fel, timpul vieții noastre este un răstimp în care ne pregătim pentru viața ce va să fie. Sfântul Nicolae Cabasila spune că viața în Hristos se seamănă în această lume, însă va rodi deplin abia în viața ce va să fie.
O pricină pentru care până și noi creștinii risipim timpul este că nu avem o atitudine de ascultare față de părinții noștri duhovnicești, nici față de Tradiția Bisericii. Cel ce nu cunoaște taina ascultării, risipește vremea vieții sale, deși, omenește vorbind, poate avea realizări mărețe și strălucite. În afara ascultării, nu va putea aduna decât câteva firimituri de la masa bogată a Tradiției Părinților noștri. În Scara se spune că trei tineri au mers să-l vadă pe un Bătrân și să-i ceară cuvânt. Celui de-al treilea, sfântul i-a spus: „Adu-ți aminte că «prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre»[5]; găsește un Bătrân aspru și fii lui ascultător întru toate.” Atunci tânărul l-a întrebat: „Și dacă acel Bătrân nu duce o viață duhovnicească, totuși să rămân?” Sfântul i-a răspuns: „Chiar dacă vezi că este mai rău decât toți, nu îl judeca, ci spune-ți în sinea ta cuvintele pe care Hristos i le-a zis lui Iuda: «Prietene, pentru ce ai venit?[6] Să judeci, sau să fii judecat?» Rabdă și atunci vei vedea că harul lui Dumnezeu va stinge înlăuntrul tău orice mândrie și orice altă dorință trupească.” Vedem că cei ce se predau ascultării cu simplitate nici măcar nu iau în seamă ispite care pe alții îi pot zdrobi. Aceasta este valabil pentru toți credincioșii, nu doar pentru monahi. Dacă am avea adevărată ascultare față de instituțiile Bisericii, Dumnezeu ne-ar dărui să devenim și noi purtători ai Tradiției ei.
După Hristos, trăim în anul Domnului[7]. Spunem atât de des la slujbe: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh ACUM și pururea și în vecii vecilor”. Aceasta înseamnă că menirea vremii vieții noastre este aceea de a aduna înlăuntrul nostru în fiecare clipă pecețile prezenței lui Hristos, ca să putem pătrunde în veşnicia Sa. Hristos a rămas ceea ce era și a luat asupra Sa ceea ce nu era, adică firea omenească. Biserica însemnează toate acestea în slujbele de pe parcursul zilei. Care ceas este mai binecuvântat decât al șaselea, când Hristos Și-a atârnat Trupul pe Cruce și a răstignit păcatul? Sau decât ceasul al nouălea, când a spus „Săvârșitu-s-a”, pentru a arăta că planul lui Dumnezeu pentru om s-a împlinit? Care ceas este mai binecuvântat decât noaptea în care S-a născut Hristos, sau noaptea în care a înviat din morți? Precum a spus împăratul Solomon: „Pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii, și aducând ca o sabie ascuțită porunca Ta”[8], adică sabia voii lui sincere de a-l mântui pe om.
Întrebări și răspunsuri
Întrebare: Cum este memoria legată de timp?
Arhim. Petru: Există o memorie duhovnicească, care este un act de rugăciune, și există o memorie psihologică, sufletească, ce este doar o aducere aminte a unor evenimente din trecut. Prin pomenirea duhovnicească, aducem lucrurile pe care ni le amintim înaintea lui Dumnezeu cu rugăciune și mulțumită. Ne rugăm pentru cei adormiți spunând: „Veșnică pomenire”, în sensul că cei pe care îi pomenește Dumnezeu trăiesc cu adevărat, în vreme ce uitarea lui Dumnezeu este moarte veșnică. Așijderea, pomenirea în rugăciune este un act care ne sfințește și chiar ne răscumpără trecutul, precum „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii”[9] prin propriul Său Sânge și S-a dat „răscumpărare pentru mulți”[10]. Nu există altă cale pentru noi de a răscumpăra și sfinți fie trecutul, fie prezentul sau viitorul, decât a le înfățișa înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.
Întrebare: De ce unora Dumnezeu le dă doar câțiva ani de trăit, în vreme ce alții mor la adânci bătrâneți?
Arhim. Petru: Singurul lucru pe care îl putem spune este: „Pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Hristos are în mâinile Sale vremile și anii, noi trebuie doar să I ne predăm și să ne străduim zi de zi să facem tot ceea ce putem pentru a aduna veșnicia înlăuntrul nostru prin rugăciune, prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Tainele Bisericii, prin împlinirea poruncilor. Judecățile Sale sunt de nepătruns și singurul lucru sigur și de netăgăduit pe care îl știm este că tot ceea ce face este din bunătatea Sa și că are la dispoziție întreaga veşnicie pentru a îndrepta orice nedreptate suferită la nivel istoric.
Întrebare: Sfântul Ioan Scărarul spune că vremea vieții noastre nu ne este îndeajuns pentru a avea și prietenii, și lacrimi; trebuie să alegem fie una, fie cealaltă. Cum putem face aceasta?
Arhim. Petru: Mai precis, el spune un cuvânt chiar mai aspru: ziua în care nu am vărsat lacrimi este pierdută pentru veşnicie. Desigur, vom avea și alte prilejuri pentru a plânge, însă nu vom afla iarăși niciodată acea zi, care, de vreme ce a fost lipsită de pecetea lui Dumnezeu adusă de lacrimi, rămâne nerăscumpărată. Deși avem falsa impresie că vom trăi veșnic pe pământ, timpul nostru este foarte scurt și nu este de ajuns și pentru prietenii și pentru lacrimi. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să fim prietenoși cu cei din jurul nostru, ci că inima noastră nu trebuie să se alipească de oameni și de lucrurile lumii acesteia. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și voiește întreaga noastră inimă. Însă aici este o taină: dacă Îi dăruim lui Dumnezeu întreaga noastră inimă, atunci voia Sa devine voia noastră și inima noastră se lărgește pentru a-i îmbrățișa pe toți ceilalți în chip nepătimaș, prin Hristos, iar nu prin noi înșine. Atunci când legăm prietenii avându-ne pe noi înșine în centru, astfel de prietenii sunt un cadru pentru satisfacerea patimilor noastre și a slavei deșarte. Sfinții au răscumpărat nu doar vremea vieții lor, ci și vremea vieților semenilor lor.
Întrebare: În duminici și la marile praznice, Biserica ne îndeamnă să petrecem în liniștire. Este ca și cum timpul s-ar opri în loc pentru noi pentru o vreme?
Arhim. Petru: Știți, oamenii ne spun adesea că „în zilele noastre, ritmul vieții este prea rapid și nu există timp pentru rugăciune”. Cineva poate petrece trei ceasuri pe internet chiar fără să-și dea seama de trecerea timpului. Însă dacă acea persoană merge la biserică, simte că „slujbele în Biserica Ortodoxă sunt prea lungi”. Cel ce petrece patru ceasuri pe internet va acumula în cel mai bun caz o oarecare cunoaștere, care nici măcar nu este exactă. În cel mai rău caz însă rămâne gol pe dinăuntru, iar inima i se secătuiește. În schimb, cel ce va afierosi patru ceasuri rugăciunii în fiecare zi, va primi o cu totul altă stare. Scriptura nu spune: „Alergați și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”, ci „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”[11]. Să nu ne amăgim că dacă ne uităm la televizor cu metanierul în mână și ne rugăm în același timp, înseamnă că ne-am împlinit pravila de rugăciune. „Opriți-vă” înseamnă că trebuie să lăsăm toate deoparte și să ne gândim în felul următor: „Acum, vreme de cinci minute sau o jumătate de oră (sau cât putem noi) numai Domnul și cu mine suntem pe acest pământ”. Astfel ar trebui să fie adevărata liniștire dacă voim ca harul rugăciunii să se înrădăcineze înlăuntrul nostru. Altminteri, de pe întregul țărm, noi vom dobândi doar câteva fire de nisip.
Întrebare: Ce înseamnă că timpul devine „kairos” în Biserică?
Arhim. Petru: „Kairos” înseamnă timpul pe care îl afierosim pentru a sta în prezența lui Dumnezeu, care este un timp pregătitor, iar binecuvântarea acestui „kairos” este că ne preschimbă starea. Atunci când păcătuim, dacă petrecem timpul în pocăință, el ni se face „vreme în care să lucreze Domnul”, devine o vreme raportată la Dumnezeu. Apostolul spune că „fiecare făptură a lui Dumnezeu se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune”[12]. Așadar, timpul vieții noastre devine și el „kairos” atunci când facem din el un prilej de a fi cercetați și adumbriți de harul lui Dumnezeu. În zilele noastre, mai ales tinerii acordă mare importanță timpului, chiar și prin consumul de narcotice, și cu cât voiesc să-l trăiască mai intens, cu atât mai mult le alunecă printre degete. Omul aleargă să vâneze o umbră, însă această umbră care se cheamă timp nu poate fi prinsă. Dar atunci când devine „kairos”, Prorocul David spune: „Iar eu, întru rugăciunea mea către Tine, Doamne, am strigat la timp bine-plăcut”[13].
Întrebare: În fața fiecărui nou an simțim că ne simțim țintuiți într-un punct al timpului dintre anul care a trecut și cel care vine. Aceasta nu se petrece oare în fiecare clipă a vieții noastre?
Arhim. Petru: Folosul vine de la „acum”, de la ceea ce facem în această clipă, și știind aceasta, vrăjmașul ne abate mintea de la acum și încearcă să o întoarcă fie spre trecut, umplându-ne de remușcări și deznădejde, fie spre viitor, umplându-ne de temeri. Chiar ajungem să numim aceste temeri „eshatologie”. Însă adevărata eshatologie constă în a ne strădui zi de zi să aflăm legătura cu cel de pe urmă Adam, după al Cărui chip a fost zidit cel dintâi Adam. Cel ce va veni iarăși la sfârșit este prototipul celui dintâi Adam. A viețui în prezența celui de pe urmă Adam, cu cuvântul Său, întru harul Său, nu înseamnă a viețui în neliniște și teamă pentru viitor.
Întrebare: Cum putem înțelege că timpul este darul bunătății lui Dumnezeu?
Arhim. Petru: Atunci când timpul este adumbrit de harul lui Dumnezeu, omul poate rosti cuvinte paradoxale precum: „la care au ajuns sfârșiturile veacurilor”[14], sau poate spune că devine contemporan al evenimentelor veşnice. Însă spunem în același timp și „Doamne miluiește”. Amândouă sunt adevărate, pentru că atâta vreme cât există timp, până și atunci când ne umplem de desfătarea prezenței Sale, suntem încă în primejdie. Vă aduceți aminte de acel sfânt Părinte care a spus în ultimele zile înainte de a muri, atunci când cineva l-a lăudat: „Ai grijă, încă am timp să stric totul”.
Întrebare: Timpul Liturghiei este același cu timpul veșniciei?
Arhim. Petru: Timpul liturgic este „veșnicul astăzi”, adică timpul omenesc istoric care este adumbrit de energia dumnezeiască nezidită ce ne călăuzește întru veșnicia Sa. Sfântul Sofronie spune că timpul este relativ, însă nu în sensul lui Einstein, care afirmă că atunci când masa depășește o anumită viteză, se poate transforma în energie. Din punct de vedere duhovnicesc, aceasta se petrece în sufletele sfinților, care în avântul lor către Dumnezeu, uită lumea și este ca și cum s-ar desprinde de gravitația lumii acesteia, devenind cu totul lumină, cu totul energie. Atunci când se întorc iarăși în lume, devin o ușă spre cer, iar viața lor oglindește virtuțile lui Dumnezeu, ca că le putem urma și noi pilda, după cum spune Sfântul Petru: „Ca să vestiți în lume virtuțile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”[15]. Nu există niciun an nou, după cum spunea Sfântul Porfirie, există doar timpul care a trecut. Însă timpul pe care Dumnezeu ni-l dăruiește este „kairos”-ul pe care trebuie să-l preschimbăm în prilej pentru ca Dumnezeu să pătrundă în viața noastră.
