Convorbiri monahale

Isihasmul este un fenomen duhovnicesc, chintesența tradiției ascetice în Biserica Ortodoxă. Prin lucrarea isihiei, sufletul omului se plinește cu harul lui Dumnezeu, primește ipostas. Mucenicii își dau viața lui Dumnezeu și intră în Rai într-o clipită, în vreme ce în isihasm, omul încearcă să lepede toată grija lumească pentru a trăi neîncetat în prezența lui Dumnezeu, pentru a-și „îngrășa” sufletul zi de zi cu puterea harului lui Dumnezeu. Prin Rugăciunea lui Iisus „cea de un singur gând” lucrată în isihie, rămânem neîncetat în contact cu energia lui Dumnezeu, după cum arată Sfântul Grigorie Palama.

Nu trebuie să ne facem toți pustnici și sihaștri, dar cu toții trebuie să folosim cu înțelepciune vremea dată nouă de Dumnezeu. Starețul Sofronie ne vorbea mereu despre acest principiu al vieții ascetice: dacă omul se mărginește la ceea ce este absolut necesar, atunci Dumnezeu îi dăruiește „luxul” cel atât prețios de a avea vreme din belșug pentru lucrarea duhovnicească. El va izbuti să își afierosească aproape tot timpul pentru a lucra asupra legăturii sale cu Dumnezeu, desăvârșind sfințenia în frica Lui, până când va ajunge la limanul slăvit și liniștit al iubirii celei neprihănite a lui Hristos, care îl face pe om nestricăcios.

Cu toții avem răspunderi în mănăstire și uneori acestea pot fi foarte solicitante. Se întâmplă să lucrăm și douăsprezece ceasuri pe zi, însă când este din nevoie, este binecuvântat. Dacă ne folosim cum se cuvine timpul pentru ceea ce este necesar, Dumnezeu ne va dărui și mai mult, și vom avea destulă vreme pentru toate lucrurile de care avem nevoie pentru mântuire. În lucrarea isihasmului, ne străduim să petrecem neîncetat în prezența lui Dumnezeu, chemând sfântul Său Nume cu mintea în inimă, și dacă ne punem toată încrederea în pronia lui Dumnezeu, primim această binecuvântare de a petrece în prezența Lui oriunde ne-am afla și orice am face.

Dar să nu uităm ce ne spunea Sfântul Sofronie: „Să nu credeți că dacă dobândiți rugăciunea neîncetată, sunteți desăvârșiți și sfinți. Rugăciunea neîncetată este doar începutul, nu și desăvârșirea vieții duhovnicești”. Mai apoi, tot gândindu-mă la cuvintele lui, mi-am dat seama că, într-adevăr, rugăciunea neîncetată este doar începutul, căci prin chemarea neîncetată a Numelui lui Dumnezeu noi mărturisim pur și simplu că fără El nu putem face nimic, adică dobândim darul cel de temelie al sărăciei duhovnicești, care este prima treaptă pe scara desăvârșirii duhovnicești zugrăvită în Fericiri: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”[1].

Întrebare: Cum putem scăpa definitiv de duhul lumii acesteia care încearcă mereu să ne ademenească?

Răspuns: În lucrarea rugăciunii neîncetate, închidem intrarea gândurilor venite de la vrăjmașul și tuturor impresiilor acestei lumi care ne asaltează duhul din afară. Vrăjmașul urăște lucrarea duhovnicească a isihiei și vrea să o împiedice cu totul, sau măcar să o tulbure, pentru a-l lipsi pe om de marele ei folos. El știe că nu există cale mai minunată spre sfințire decât lucrarea rugăciunii neîncetate. Noi punem stavilă la tot gândul și înrâurirea ce vine din afară, nu numai prin chemarea Numelui lui Hristos, nu numai împotrivindu-ne lor prin rugăciune, ci și prin clădirea unei stări duhovnicești înlăuntrul nostru. Aceasta aduce o asemenea putere în inima noastră, încât gândurile vrăjmașului pur și simplu se izbesc ca de un zid și îndată se întorc de unde au venit, uneori chiar înainte de a vedea noi ce fel de gânduri erau. Simțim apropierea gândurilor vrăjmașului și inima veghează, se trezește și închide îndată intrările simțurilor și ale întregii noastre ființe, păzindu-ne nevătămați. Omul devine ca un submarin înlăuntrul căruia nu poate pătrunde nicio singură picătură de apă. Această stare duhovnicească este calea cea mai bună a nevoinței pozitive de a păzi omul de orice înrâurire străină, de a-i păstra duhul cufundat în Duhul lui Dumnezeu.

Întrebare: De ce avem atâta nestatornicie în viața noastră?

Răspuns: Nici nu avem nevoie de statornicie. Nestatornicia pe care o vedem în viața noastră ni s-a dat cu un scop anume, pentru a ne învăța o mare taină. De fiecare dată când coborâm, ne smerim pentru că ne simțim pustiiți, dar dacă ne smerim și acceptăm această smerire, Domnul ne dă har ca să ne ridicăm. Însă nu rămânem acolo sus, iarăși coborâm, și avem neapărată nevoie să învățăm această cale din adâncul prăpastiei la înălțimea prezenței lui Dumnezeu, la bucuria de a petrece în prezența Lui și de a ne desfăta de harul Său. Aceasta este calea ce duce de la întuneric la lumină, de la moarte la viață, de la pustiire la fericirea de a fi uniți cu Domnul în Duhul. Este calea Paștelui nostru personal, pe care îl trăim de fiecare dată când ne apropiem de Persoana lui Hristos. Când ne obișnuim să parcurgem această cale de la cele de jos către locul apropierii de Persoana lui Hristos, ne deprindem întru această taină a Paștelui lui Hristos.

Așadar, nu trebuie să ne deznădăjduim, nici să ne împuținăm la inimă, atunci când mergem în jos. Nu rămânem jos, ci profităm de prilejul binecuvântat de a pune bun început. Să nu ne împuținăm însuflarea, nici să nu pierdem această creștere continuă, această necontenită ridicare la prezența Domnului, pentru a-I putea cânta neîncetat o cântare nouă a recunoștinței și a dragostei. Noi socotim că este mare năpastă nestatornicia, și uneori ne simțim răvășiți și inima ni se rupe în bucăți. Însă atunci e timpul să strigăm din inimă și să-I mărturisim lui Dumnezeu sărăcia și pustiirea noastră. Atunci, Domnul negreșit ne va întinde mâna și ne va călăuzi pe cale. Atunci vom pune un nou început, vom primi un har nou și vom cânta o cântare nouă.

Desigur, nu putem ocoli suișurile și coborâșurile, dar putem încerca să facem ca răstimpul căderii să fie cât mai scurt cu putință. Când suntem jos, încercăm îndată să ne pocăim și să folosim toate mijloacele pentru a atrage harul lui Dumnezeu, ca să fim ridicați din nou. Fie suntem jos, fie sus, există un mare privilegiu pentru noi care rămâne neschimbat: Domnul lucrează asupra noastră. Suntem plămadă în mâinile Sale, iar El încearcă să ne modeleze ca chipuri desăvârșite ale bunătății și ale slavei Sale. Însemnătate are nu dacă suntem jos sau sus, ci, fie că trăim, fie că murim, să fim bineplăcuți Domnului[2].

Întrebare: Interesul pentru știință, artă sau filozofie este un semn de secătuire duhovnicească?

Răspuns: Depinde. La începutul vieții noastre, o astfel de căutare poate fi îndreptățită. Încercăm să găsim ceva desăvârșit, dumnezeiesc în tot ce facem. De pildă, dacă suntem artiști, încercăm să surprindem veșnicia prin arta noastră. Dacă suntem filosofi, încercăm să pătrundem în mintea metafizică pentru a percepe adevărul. Fie prin artă, știință sau filosofie, ceea ce încercăm să captăm este veșnicia. Însă Veșnicia este o Persoană, și nu Îl putem prinde. Putem numai să Îl primim dacă Cel Veșnic binevoiește să ni Se dea. Aceasta facem în viața noastră în Hristos. Cel Veșnic a venit la noi, desăvârșirea Mielului lui Dumnezeu s-a arătat înaintea noastră. Dar dacă devenim monahi și încercăm să ne îmbogățim viața recurgând la științe și filosofii, aceasta ne va pustii viața, că nu vom afla folos în ele. Pentru noi viața este numai în Hristos. Darul desăvârșit al vieții Sale ne este deja dăruit.

Întrebare: Când Iacov s-a rugat toată noaptea, i-a spus lui Dumnezeu: „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta”[3], iar Hristos a spus: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduință”[4]. Ca monahi însă, noi ne lepădăm de voia noastră și ne predăm fără să insistăm. Acestea două nu sunt oare contradictorii?

Răspuns: Este același lucru. Stăruința în rugăciune, a stărui ca voia lui Dumnezeu să se plece spre noi este tot una cu a ne preda pe noi înșine voii lui Dumnezeu. Să nu credeți că predarea în voia lui Dumnezeu este ceva pasiv. Când ne predăm pe noi înșine voii lui Dumnezeu, ne străduim ca fiecare gând dinlăuntru nostru și toată puterea, toată mintea și inima să ne fie neclintite în credința noastră nestrămutată în mila lui Dumnezeu. Ne concentrăm toate puterile sufletului nostru în această hotărâre și ne rugăm cu această încordare într-un avânt puternic către Dumnezeu. Lăsarea noastră în grija lui Dumnezeu nu este o predare pasivă, fără nici o lucrare în inimă și în cuget. Ea este însoțită de avântul rugăciunii. Când stăruim în cererile noastre către Domnul, se poate ca Dumnezeu să nu ne dea ceea ce cerem, dar dacă primim pedagogia aceasta, vom simți o mare mângâiere și vom fi chiar fericiți că am fost înfrânți. Chiar dacă ni s-a refuzat cererea din rugăciunea noastră pentru că nu era voia dintru început a lui Dumnezeu, totuși, pentru faptul că primim un cuvânt de la El ne simțim mângâiați.

Domnul a binecuvântat stăruința lui Iacov în rugăciune și a rostit un cuvânt care ne-a rămas ca lege de viață: „Iacove, pentru că ai fost puternic cu Dumnezeu, vei fi puternic cu oamenii”[5]. Cu alte cuvinte, „Pentru că ai arătat încredere tare în mila și în ajutorul lui Dumnezeu, vei fi binecuvântat în tot ceea ce faci”. Adevărata biruință a lui Iacov a fost binecuvântarea de a auzi glasul lui Dumnezeu. În acea clipă, împreună cu glasul Domnului, lui Iacov i s-a împărtășit o stare în care s-a simțit puternic. Nu s-a temut de Isav și de cei ce veneau să-l omoare, ci, în timp ce se apropia de ei, a făcut șapte închinăciuni până la pământ. Atunci inima fiorosului Isav s-a înmuiat și, în loc să-l omoare, a căzut la grumazul lui și a plâns.

Vedem așadar că, deși Iacov stăruia în cererea sa înaintea lui Dumnezeu, ceea ce conta era că el căuta să intre într-o legătură adevărată cu Dumnezeu și a aflat-o prin smerenie. A doua zi s-a smerit și înaintea lui Isav și, datorită acestei smerenii, totul s-a schimbat. Așadar, chiar și atunci când stăruim și insistăm într-o anumită cerere înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fim pregătiți să auzim glasul Lui, fie că ne îndeplinește cererea sau nu. Uneori ni se poate părea că glasul lui Dumnezeu este straniu și de neînțeles, însă el aduce izbăvire.

*   *   *

Adesea descriem viața monahală ca o imitare a vieții îngerești. Aceasta mai ales pentru că smerenia acestei vieți se aseamănă cu smerenia îngerilor. Într-adevăr, pentru un astfel de dar este nevoie de smerenie îngerească. Monahul dăruiește tot ce are, și totuși îi mai rămâne un lucru de făcut: să își însușească smerita cale a lui Hristos pentru a-L avea ca împreună-călător și tovarăș de drum. Când Domnul a dat cea mai mare poruncă din Noul Testament[6], avea în vedere desăvârșirea căii dăruite monahilor. Aceștia jertfesc toate, dar încă le lipsește un lucru pentru a ajunge la desăvârșire: simțământul nimicniciei lor. Numai atunci viața lor va fi o adevărată urmare a stării îngerești. Îngerii se afierosesc pururi slăvirii lui Dumnezeu și totuși nu-și pierd niciodată smerenia desăvârșită, acoperindu-și firea lor cea zidită cu aripile lor. Iată o asemănare între viața îngerească și viața monahală: așa cum îngerii păstrează mereu conștiința firii lor zidite pentru a-L slăvi pe Dumnezeu prin neîncetate slavoslovii și cântări de laudă, la fel și monahii se străduiesc să păstreze neștirbită conștiința nimicniciei lor.

Noi nu mergem la mănăstire pentru a face carieră sau pentru a obține ceva din lumea aceasta. Mergem acolo ca să ucenicim: ca să învățăm smerenia căii lui Hristos și smerenia cinului îngeresc.

Întrebare: Urmăm calea lui Hristos atunci când îi cinstim și primim pe oaspeți?

Răspuns: Mai ales pentru noi, monahii, calea lui Hristos trebuie să ne fie cel dintâi scop în toate. Trebuie să ne socotim mai prejos decât oamenii care vin la noi. Să-i punem mai presus de noi și să-i cinstim mai mult decât pe noi înșine. Ei vin la noi în numele lui Dumnezeu, iar atunci când le dăruim odihnă duhovnicească, Dumnezeu este mulțumit și binecuvântează viața în acest loc. Tot ceea ce facem în numele lui Dumnezeu are dimensiuni veșnice și preț veșnic. Sfântul Serafim spunea că până și a mătura o singură dată Casa lui Dumnezeu are plată veșnică. Același lucru este adevărat și dacă ne facem părtași chiar și numai puțin la mântuirea acestor oameni. Unii dintre ei chiar ajung să trăiască harul lui Dumnezeu și lărgirea inimii într-o măsură foarte mare și dobândesc o smerenie de nedescris, încât ne rușinăm înaintea lor. Dacă am ști cum lucrează Dumnezeu în viața lor, am fi toți plini de evlavie și de admirație față de ei.

Întrebare: Ce putem face atunci când rănim oamenii fără să vrem?

Răspuns: Încercăm să ne smerim înaintea lor. Să nu fim dornici de a-i învăța, pentru că s-ar putea să nu poată răbda în starea în care se află. Dacă îi primim și îi ajutăm cu smerenie, Dumnezeu îi va călăuzi până la urmă către cineva sau direct către Sine Însuși, și El îi va ridica. Precum am mai spus, preoții și episcopii din Biserică sunt cetățeni de clasa a doua, iar cetățenii de clasa întâi sunt oamenii care vin la ei în numele lui Dumnezeu pentru a primi de la ei slujirea lor spre mântuire. Într-adevăr, „cel ce slujește este mai mare decât cel ce șade la masă”[7]. În vreme ce, dacă suntem ambițioși și căutăm putere și funcții, nu suntem nici măcar creștini, ci suntem ca păgânii. Trebuie să fim foarte atenți atunci când primim oameni să nu-i rănim, să nu-i jignim. Ei nu ne cer nimic. Un zâmbet și o inimă bună e mai mult decât destul pentru a-i face să se simtă bineveniți. Pr Sofronie spunea: „Secretul este să le spunem bună ziua și la revedere cu căldură. În timpul șederii lor, lăsați-i să trăiască așa cum pot și cum vor. Nu încercați să îi corectați. Ei văd cum trăim noi și vor face atât cât pot pentru a ne urma”. Dacă ținem predici, înseamnă că nu avem smerenie, cu excepția cazului în care această slujire ne-a fost încredințată de către Biserică. Însă dacă îi primim pe oameni așa cum sunt, suntem smeriți. Pr Sofronie a mai spus: „Fiecare dintre voi când ați venit la mine, mergeați cu picioarele în aer și cu capul în jos, însă cu timpul ați învățat să mergeți drepți, și acum puteți chiar să-i învățați și pe alții. Lăsați-i pe oameni liberi, vor afla singuri calea”.

Dacă le ținem predici, putem uzurpa lucrarea părintelui duhovnicesc. Bineînțeles, nu este o regulă absolută. Putem rosti un cuvânt smerit și cald de mângâiere atunci când oamenii sunt într-o stare de smerenie adâncă, până când ajung la un părinte duhovnicesc, până ce capătă această legătură în Biserică. Însă este nevoie de multă grijă, pentru că există o mare primejdie. Starețul Sofronie mi-a spus într-o zi: „Aici e problema: cum poți să-i înveți pe alții și în același timp să păstrezi conștiința că ești mai rău decât toți?”. Conștiința de dorit pentru monah este a se pune sub toți după chipul lui Hristos, Care S-a pus pe Sine la baza piramidei răsturnate. Numai atunci va avea un cuvânt de mângâiere adevărat, însuși cunoscând durerea acestei căi pogorâtoare. Dacă facem observații cu ușurință, dacă învățăm lesne pe alții, am pierdut smerenia. Secretul este să îi primim cu bunătate și să ne luăm rămas bun cu căldură, și restul va lucra Dumnezeu. Aveți grijă să nu stârniți nimic negativ în ei, iar ei își vor afla singuri calea. Nu noi suntem mântuitorii lumii. „Prunc S-a născut nouă, Mântuitor S-a dat nouă”, cântăm de Nașterea Domnului.

[1] Mt 5, 3.

[2] Vezi 2 Cor. 5, 9.

[3] Fac. 32, 26.

[4] Mt 11, 12.

[5] Vezi Fac. 32, 28.

[6] Lc 17, 10.

[7] Lc 22:27.