Darul Cincizecimii și „vădirea” Duhului Sfânt
10 June 2022Domnul Iisus a spus că Duhul Sfânt vădește lumea „de păcat, de dreptate și de judecată”[1]. Această mustrare însă nu este spre pieire, ci spre viață.
Duhul lui Dumnezeu „pretutindenea este și toate le plinește”, așa cum spunem în rugăciunile Bisericii. De ce oare nu Îl simțim atunci? Pentru că inimile noastre sunt acoperite cu multe straturi de rugină, de păcat, iar cutremurul mustrării Duhului ne este de trebuință dacă voim a le scutura de pe noi. Numai atunci vom trăi Duhul cu adevărat, ca „pretutindenea fiind și toate plinind”.
Fiind însă oameni sufletești, neduhovnicești, noi nu dorim această mustrare și ne împotrivim ei, pentru că aflăm mângâiere în iubirea de sine și în propria cădere. Mai lesne ne este să ne lăfăim în deșertăciunea patimilor noastre decât să stăm înaintea judecății lui Dumnezeu. Însă omul luminat de harul lui Dumnezeu iubește judecata Lui și o caută încă din această viață.
Așadar mai întâi, Duhul Sfânt vădește lumea de păcat; căci dacă Dumnezeu nu-l luminează pe om, acesta nu-și poate vedea cu adevărat păcatul ascuns în tainițele inimii. Atunci însă are loc un cutremur înlăuntrul său și începe să-și vadă faptele ca fiind sămânța iadului ce va să fie și nimic altceva.
În al doilea rând, Duhul vădește lumea de dreptate, adică descoperă dreptatea lui Dumnezeu, care constă în dragostea de vrăjmași pe care Hristos a arătat-o pe Cruce prin cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
În al treilea rând, Duhul vădește lumea de judecată, pentru că atunci când omul acceptă judecata pe care Duhul o lucrează în el, devine judecător nemitarnic și cel mai aprig prigonitor al său, dând în același timp toată slava și dreptatea lui Dumnezeu.
Cuvântul dat de Dumnezeu Sfântului Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, redă desăvârșit această întreită vădire a Sfântului Duh. Omul este vădit „de păcat”, de aceea se osândește pe sine ca fiu al iadului. Este vădit și „de dreptate”, pentru că Duhul ne mustră în deznădejdea noastră, punând înaintea noastră dreptatea lui Hristos. Cine mai poate deznădăjdui în fața Mielului neprihănit Care, murind pe Cruce, rostește cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”? Deznădejdea, a cărei rădăcină este iubirea de sine, este așadar „dojenită” de dreptatea cea de nepătruns a Fiului lui Dumnezeu.
Mai este apoi și o vădire „a judecății”, pentru că, ȚINÂNDU-ȘI mintea în iad, omul poartă NECONTENIT în sufletul său mustrarea judecății săvârșită de Duhul lui Dumnezeu. Atunci, cuvântul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” devine, așa cum spune Părintele Sofronie, o sabie de foc, cu care omul respinge orice atac al vrăjmașului. Astfel, „stăpânitorul acestei lumi este judecat”.
Această întreită vădire a Duhului Sfânt se face arătată și în cuvântul pe care Sfântul Sofronie l-a spus unui împreună-nevoitor: „Stai la marginea prăpastiei deznădejdii, adică rabdă această mustrare fără să te prăvălești, iar dacă vezi că încep să te lase puterile, trage-te puțin înapoi și bea o ceașcă de ceai”. Starețul știa că, atâta vreme cât purtăm această mustrare a Duhului Sfânt, devenim copii ai luminii, fii ai Cincizecimii.
Taina Cincizecimii este lucrătoare în toate Tainele Bisericii, deci și în legătura dintre părintele și fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu are nevoie de putere care zdrobește prin autoritatea epitrahilului pe care îl poartă; el are nevoie de autoritatea iubirii. Iar în taina spovedaniei, adesea vedem oameni care vin purtând acest cutremur și această zdrobire în inimă și pleacă plini de bucurie și de pace. Chiar și fețele li se schimbă; vin cu fața înverșunată, mohorâtă, dar după o mărturisire smerită și din inimă zdrobită, pleacă strălucind.
Părintele Zaharia spune în scrierile lui că există daruri ale Duhului Sfânt, precum smerenia, sărăcia duhovnicească, mijlocirea pentru mântuirea lumii, care nu pricinuiesc vătămare pentru că sunt nevăzute, în timp ce darurile cele văzute sunt primejdioase. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune că darul lacrimilor este asemeni unui cuțit pe care Dumnezeu ni-l dă ca să ne curățăm inima și să ne omorâm patimile. Însă dacă îl punem în slujba slavei deșarte, adică spre laudă că avem lacrimi, este ca și cum am întoarce acest cuțit împotriva noastră. Comorile nevăzute sunt greu de jefuit, spune Sfântul în altă parte.
* * *
Întrebare: Putem fi vreodată conștienți de faptul că Dumnezeu ne deschide ochii, sau trebuie să ne socotim mereu orbi?
Arhimandrit Petru: Acesta este paradoxul harului lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai luminat, cu atât își întețește pocăința, pentru că vede mai limpede distanța care îl desparte de Dumnezeu. Avva Ammona spune despre Prorocul Ilie că, în vremea suirii sale la cer, vedea harul lui Dumnezeu în primul cer ca lumină. Dar când a trecut la al doilea cer, a simțit lumina din primul cer ca pe un întuneric, iar când a ajuns la al treilea cer, a simțit lumina din al doilea cer ca pe un întuneric.
Această descriere a urcușului omului spre Dumnezeu arată că omul duhovnicesc, cu cât este mai luminat de Dumnezeu, cu atât mai limpede își percepe propria orbire în comparație cu lumina lui Dumnezeu.
Înainte de moartea sa, Avva Pimen L-a rugat pe Dumnezeu să îl lase să mai trăiască puțin ca să se poată pocăi mai adânc. Ucenicilor săi, care se nedumereau cum de încă mai cere răgaz pentru pocăință de vreme ce trăise întreaga viață în aspră nevoință în pustie, Sfântul le-a zis: „Credeți-mă, fiilor, unde este satana, acolo şi eu voi fi”. Spunea acesta pentru că în acea clipă se compara pe sine cu frumusețea Chipului lui Hristos pe care Îl privea. Noi suntem întotdeauna întuneric în comparație cu El. Cu această conștientizare trăiesc purtătorii Duhului, „cei de care lumea nu este vrednică”[2], dar datorită cărora lumea încă mai există. Mintea lor este plină nu de înțelepciunea fiilor acestui veac, ci de acea înțelepciune care întrebuințează toate lucrurile în scopul dobândirii bunătăților veșnice.
Întrebare: Cum putem să ne ținem mintea în iad?
Arhimandrit Petru: Sfântul Siluan a primit harul celor desăvârșiți încă din primele luni ale viețuirii sale în mănăstire și i s-a dat acest cuvânt pentru că era destul de puternic pentru a-l purta. Noi trebuie să ne măsurăm puterea, desigur, însă cu toții avem nevoie de acest cutremur. Dacă firea noastră nu trece acum prin mustrarea Duhului Sfânt, ca să scuturăm de pe noi solzii păcatului, va trebui să suferim aceasta pe vecie, însă atunci ne va fi „vierme care nu moare și foc care nu se stinge”[3]. Dacă, însă, ne judecăm pe noi înșine acum, nu vom mai fi judecați în ziua de apoi[4].
Cum să ne ținem mintea în iad? Cu toții suntem asaltați de păcat și avem un scop comun care ne unește: „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim”. Dacă îi privim pe semenii noștri în lumina acestui cuvânt și știm că nimeni nu vrea să păcătuiască dinadins, ci se luptă cu păcatul, atunci iertăm toate; nici măcar nu vom observa multe neînțelegeri și ispite ale vieții de zi cu zi. Biserica ne poruncește să ne rugăm în fiecare zi: „Împărate Ceresc, vino și Te sălășluiește întru noi”. Așadar, nu suntem mândri atunci când cerem ca Duhul Sfânt să vină și să locuiască în noi; pur și simplu împlinim o poruncă. Însă pentru ca El să vină, trebuie să nu păcătuim, trebuie să nu-L mâhnim.
Vor veni clipe în care, nevăzând limpede ce este în inima sa și nedeslușind că pricina suferințelor sale este egoismul și mândria, omul ajunge într-o fundătură, într-un impas; este chinuit de patimi, gânduri, oameni, draci, încât nu găsește nicidecum ieșire din focul care îi mistuie viața și îl amenință cu iadul cel veșnic.
Atunci, calea urmărită și arătată nouă de Părinții noștri pentru a ieși din acest impas este a ne coborî de bunăvoie, a ne osândi pe noi înșine și a înfățișa lui Dumnezeu în rugăciune ceea ce trăim: „Doamne, văd acum de ce inima mea se află sub stăpânirea păcatului, de ce nu merit să văd Chipul Tău, nici acum, nici în viața viitoare. Văd acum că sunt vrednic de veșnica osândă. Am dovada în propria-mi inimă: iată, ispitele acestea care mă chinuie”.
Astfel, facem din impas rugăciune, însă nu ca mărturisire a deznădejdii care ne desparte de Dumnezeu, căci aceasta înseamnă pierzare. Vrăjmașul este un duh trufaș care nu se poate pogorî și ne ispitește cu gânduri de mândrie care vor să ne înalțe cât mai sus. Dacă însă de bunăvoie ne pogorâm, atunci inima se slobozește de ispită.
Există și o a doua cale de a ajunge la același rezultat. Un sfânt a spus că Hristos nu S-a suit pe Cruce doar din pricina dreptei judecăți a Tatălui. Ci nerecunoștința omului a pus stavilă părtășiei dintre Dumnezeu și om în Rai și, prin urmare, L-a dus și pe Hristos la Cruce, pentru ca să deschidă iarăși calea comuniunii cu El. Prin urmare, DACĂ NERECUNOȘTINȚA NOASTRĂ L-A RIDICAT PE HRISTOS PE CRUCE; ATUNCI NEGREȘIT ADUCEREA DE MULȚUMITĂ A FIILOR BISERICII FACE CA SFÂNTUL SĂU DUH SĂ SE POGOARE PE PĂMÂNTUL INIMII NOASTRE.
Așadar, un alt fel de a înțelege cuvintele „Ține-ți mintea în iad”, este a ne însuși ca necurmată lucrare, ca formă de nevoință în viața noastră a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru necazurile care ni se întâmplă, și poate mai ales pentru acestea, pentru că în aducerea de mulțumire se află smerenie adâncă.
Întrebare: Putem evita greutățile dacă cultivăm doar gânduri optimiste și pline de nădejde și nu îngăduim gândurilor pesimiste să pătrundă înlăuntrul nostru?
Arhimandrit Petru: Trebuie să știm că această abordare este una sufletească, psihologică; nu putem lupta sufletește cu diavolul, care este duh. Un monah mi-a povestit că, pe când era student, a hotărât ca, mergând noaptea la culcare să-și aducă în minte gânduri plăcute pentru a avea un somn liniștit. Deschizându-și mintea închipuirii și gândurilor plăcute, a observat însă că nu se mai putea ruga.
De altfel, în terminologia ascetică numim „gânduri” pe demoni, pentru că în spatele fiecărui gând rău se află un duh rău. Nu putem învinge astfel de gânduri prin optimism; este nevoie ca focul lui Dumnezeu să pătrundă în inimile noastre, iar acest lucru se săvârșește mai ales prin rugăciunea de pocăință și prin lacrimi. Acest foc, care este harul, arde gândurile și ele nu se mai pot apropia. Iar dacă gândul vrăjmașului stăruie, îngenunchem și spunem: „Doamne, Îți mulțumesc pentru viața pe care mi-ai dat-o și pentru toate darurile Tale. Acum, când moartea îmi amenință sufletul, vino întru ajutorul meu și mă izbăvește de acest gând care simt că vine de la diavol”. Ne smerim puțin și inima ni se pătrunde de zdrobire, ni se rănește de rugăciune, iar gândul rău se îndepărtează de la noi.
Se apropie Praznicul Cincizecimii. Dacă nu suntem vrednici să-L cunoaștem pe Duhul Sfânt și să ne adumbrească ca o limbă de foc, să-L rugăm măcar pe Dumnezeu să ne încălzească în chip tainic inima și să ne lumineze mintea, așa cum a încălzit inima lui Luca și a lui Cleopa, pe care Hristos i-a numit „nepricepuți şi zăbavnici cu inima a crede”[5]. A căuta să dobândim Duhul Sfânt nu este mândrie, ci împlinirea unei porunci. Însuși Dumnezeu ne spune prin gura Apostolului: „Fraților, umpleți-vă de Duhul”[6]. Nu este îndeajuns să ne naștem trupește în această lume. Hristos a spus: „Trebuie să vă nașteți de sus”[7]. Numai atunci ne vom împlini menirea.
Un sfânt face o comparație spunând că atâta vreme cât pruncul se află în pântecele mamei sale, spune un sfânt, este viu, inima îi bate, se hrănește cu ceea ce se hrănește mama, dar viața lui depinde de ea. Abia când copilul născându-se intră în lume, are viață deplină, adevărată. În același fel, anii pe care îi trăim pe pământ sunt asemenea timpului petrecut în pântecele mamei noastre. Viața adevărată va fi acolo, în Ceruri, însă noi trebuie să ne naștem de sus încă de acum, pentru ca deja de acum să putem respira aerul vieții celei adevărate a Împărăției lui Dumnezeu.
Pentru a ne naște de sus, trebuie să gustăm prezența Mângâietorului în noi încă dintru această viață, după ce vom fi trecut mai întâi prin cutremurul pocăinței. Sfântul Filaret al Moscovei spune că dacă ne mulțumim cu amăgirea că suntem creștini pentru că trăim potrivit moralității lumești, este ca și cum ne-am înfrumuseța mormântul pe dinafară, pe când înlăuntru el este plin de oase moarte. Și dacă suntem într-adevăr ca niște oase moarte, atunci să ne amintim de cuvântul lui Dumnezeu către Prorocul Iezechiel: „Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veți învia. Voi pune pe voi vine şi carne va crește pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veți învia şi veți ști că Eu sunt Domnul”[8].
