Duminica iertării

Dumnezeu tânjește a ne primi ca pe fii ai Săi în Împărăția Sa cea veșnică, și de aceea în această perioadă Biserica este plină de mare har, care este dăruit tuturor celor care însetează a trăi Învierea urmând rânduielile acesteia.

Postul este o călătorie. În Evanghelia după Matei, Dumnezeu spune despre Fiul Său Cel Unul-Născut: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”[1]. Atunci Hristos a fugit în Egipt pentru a scăpa de invidia vrăjmașilor Săi, iar când a trecut primejdia, îngerul lui Dumnezeu L-a chemat înapoi în Palestina. Dumnezeu ne cheamă pe toți din Egipt. În tradiția ascetică, Egiptul simbolizează locul întunericului, robia patimilor, păcatul, delăsarea și pustiirea în care viețuiește omul după căderea sa. Dumnezeu ne cheamă pe toți să ieșim, precum israeliții din vechime au ieșit din pământul Egiptului și au mers în Canaan, Pământul Făgăduinței.

Însă pe noi unde ne cheamă Dumnezeu? Prima etapă este o ieșire geografică din locul păcatului și al patimilor, în vreme ce a doua ieșire este una duhovnicească; ea constă în nimicirea legii păcatului din inimile noastre. Calea către harul înfierii este așadar o călătorie din Egiptul patimilor spre locul veșnicei și slăvitei Prezenței lui Dumnezeu, în care Domnul împărățește în „pământul celor vii”[2], adică al duhurilor desăvârșite ale tuturor sfinților și îngerilor. Hristos Însuși este pământul celor vii, și ne cheamă pe toți să îl moștenim și să trăim veșnic împreună cu El. În timpul Sfântului și Marelui Post, Biserica ne cheamă tocmai la această luptă, de a ieși din pământul străin, din tulburarea și întunericul acestei lumi în care trăim, și de a ne întoarce la Hristos Cel Înviat din morți, de a intra în cămara cea de nuntă și de a primi trăirea vie a Învierii.

Fiecare Duminică dinainte de Post ne dă un principiu constant cu care să înaintăm spre Domnul în smerenie. Am învățat de la Zaheu, de pildă, că dorirea de a vedea Fața lui Hristos îl învrednicește pe om să-l primească pe Domnul ca Sălășluitor în inima sa, așa cum Zaheu L-a primit pe Domnul în casa sa. În duminica vameșului și a fariseului, am învățat deosebirea dintre adevărata dreptate a smereniei, care este bine primită la Dumnezeu, și mincinoasa dreptate a mândriei și a osândirii, care este urâciune înaintea lui Dumnezeu. În duminica fiului risipitor, am învățat că adevărata pocăință este dorirea întoarcerii în Casa Tatălui cu duh smerit și fără a cere drepturi. Toate învățăturile pe care le primim în aceste duminici de dinaintea Postului sunt învățături ale smereniei, pentru ca strădania noastră din timpul Postului să aducă roade și să ajungă la limanul dorit, care este Învierea Domnului Iisus. Ne ostenim pentru a dobândi trăirea Învierii Sale, care este chezășia și preînchipuirea propriei noastre învieri în veacul ce va să fie.

Duminica de astăzi are o îndoită semnificație. Pe de o parte, cântările pe care le-am auzit la vecernie și utrenie ne aduc aminte că suntem căzuți, iar aceasta ne dă smerenia de care avem trebuință pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu. Postul, ca și întreaga noastră viață, este o călătorie din Egipt, nu spre Ierusalimul cel pământesc, ci spre Ierusalimul cel de Sus, adică spre Prezența lui Hristos.

Astăzi Biserica ne îndeamnă să avem hotărârea israeliților din vechime, care nu au uitat niciodată că erau „străini și pribegi”[3] și care cântau: „Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?”[4]. Întreg pământul le era străin, pentru că nu puteau uita de Maica Sion. Deși israeliții din vechime erau doar nomazi, ei cunoșteau legile acestei vieți; aveau o asemenea inimă încât puteau vorbi cu Dumnezeu, puteau zămisli și rosti cuvântul Său. Atunci când au fost luați în robia Babilonului, adică izgoniți din Raiul lui Dumnezeu, din cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, ei au înțeles că aveau trebuință de hotărârea de a pomeni Ierusalimul înainte de toate.

Cu această hotărâre, ei se jurau pe Numele lui Dumnezeu că dacă vor uita Ierusalimul, uitată va fi dreapta lor, iar limba li se va lipi de grumazul lor: „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea. Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele”[5]. O asemenea lepădare de sine, o asemenea hotărâre aveau, de a face totul pentru a afla „locaș Dumnezeului lui Iacov”[6]. La fel și noi, fraților, în toate nevoințele pe care Biserica ni le pune înainte în timpul Postului, mai ales postul și rugăciunea, trebuie să păstrăm o singură hotărâre: a rămâne în necontenită legătură cu energia lui Dumnezeu, care va îndepărta treptat toate straturile de păcat ce s-au adunat în inimile noastre în Egiptul lumii acesteia.

Nevoința Postului este atât de mare, încât nu poate fi împlinită dacă omul nu-și dăruiește inima. De aceea, pericopa evanghelică a acestei duminici ne îndeamnă să-i iertăm pe toți semenii noștri și să cerem iertare de la toți.

Avem trebuință de mare smerenie pentru a lua asupra noastră marea nevoință a Postului ce ne stă înainte, pentru a-I dărui lui Dumnezeu zeciuială din viața noastră, încât tot cuprinsul ei să fie binecuvântat. Fără iertare, inima rămâne închisă; ea ridică un zid între om și semenii săi, care apoi devine un zid între om și Dumnezeu. Este cu neputință a purcede în această călătorie de întoarcere la Dumnezeu și a fi bineplăcuți Lui, dacă nu avem o inimă slobodă, dăruită cuvântului Său, dăruită voii Sale. Avem trebuință de o inimă mare și începem să o aflăm atunci când primim să îi iertăm pe toți cei care ne-au rănit, toți cei care ne-au greșit, precum și să le cerem iertare tuturor. Dacă nu în cele mari, cel puțin în cele mărunte, cu toții suntem vinovați, adesea fără a ne da seama.

Fără a ierta și a fi iertați, este cu neputință a ne afla inima adâncă. Dumnezeu cere ca atunci când credem, să credem cu toată inima; când iertăm, să iertăm din toată inima; când ne rugăm, să ne rugăm cu toată inima pentru a păstra legătura cu Duhul Său. Dacă inima ne este liberă, cu siguranță va putea aduce pocăință bineplăcută lui Dumnezeu, exprimată prin lacrimi de pocăință. Atunci când omul plânge înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale, el are un singur lucru în inima sa, gândul lui Dumnezeu, tânjind după împăcarea cu El.

Dumnezeu ne cheamă la praznicul iubirii Sale. Părintele nostru Sofronie spunea că aștepta cu nerăbdare vremea Postului Mare ca pe un praznic al lui Dumnezeu. Când prăznuim noi? Când petrecem în prezența lui Dumnezeu și ne bucurăm de harul Său. Și așa cum israeliții au avut hotărârea și s-au rugat înaintea lui Dumnezeu să-și aducă aminte de Ierusalim mai presus de toate până când Dumnezeu le va dărui să se întoarcă, la fel și noi trebuie să ținem în viață hotărârea de a împlini mai presus de toate cele două mari porunci ale lui Dumnezeu. Adesea, frații mei, nu ne putem iubi semenii, pentru că nu L-am iubit pe Dumnezeu. Și atunci când iubirea noastră se răcește și inima ne este moartă pentru iubirea de aproapele, nu putem afla legătura cu energia ziditoare a lui Dumnezeu.

În cartea sa „Despre rugăciune”, Părintele Sofronie are un capitol intitulat „Rugăciunea, creație nesfârșită”. Rugăciunea este creație nesfârșită pentru că ne ține în legătură cu energia lui Dumnezeu, care a zidit la început universul. Această energie ne deschide noi orizonturi ziditoare care vor duce la înnoirea noastră. Păstrând în cuget toate acestea, să începem Sfântul și Marele Post mulțumind lui Dumnezeu pentru toate pe care le-a făcut pentru noi și să Îi cerem să ne ajute să aflăm locul Prezenței Sale. Înnoirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește în timpul acestei perioade este într-adevăr măreață, iar harul îmbelșugat. De aceea, este nevoie de o mare nevoință și o mare smerenie, ca să nu pierdem prilejul de a prăznui și noi Paștele cel veșnic.

[1] Mt. 2:15.

[2] Ps. 114:9.

[3] Vezi Ps. 38:17.

[4] Ps. 136:4.

[5] Ps. 136:5-6.

[6] Ps. 131:5.