Cuvânt despre Cuviosul Sofronie
12 July 2023Hristos este minunea care ne uimește. Este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, deoarece în Persoana Sa aflăm ieșirea din orice impas. Prin extensie, fiind cei ce Îi urmează lui Hristos, toți sfinții sunt semnele lui Dumnezeu pentru generația lor și oferă o soluție nu din lumea aceasta pentru problemele cu care se confruntă această generație, fie că sunt de natură filozofică, psihologică sau teologică. Cuviosul Sofronie a primit negrăita binecuvântare de a vedea Lumina Nezidită încă din pruncie, însă în același timp, încă din primii ani ai tinereții a simțit cu putere absurditatea și zădărnicia acestei vieți vremelnice. Rătăcirea sa pe căile străine ale meditației de tip oriental a fost întreruptă de izbăvitoarea Descoperire Sinaitică, pe care Dumnezeu i-a pus-o înaintea ochilor: „Eu sunt Cel ce sunt”. Starețul a păstrat această cunoaștere ca pe o comoară de mare preț înlăuntrul inimii lui, dorind să o împărtășească fraților săi. El credea că o formulare corectă a teoriei principiului ipostatic va vădi unicitatea Bisericii Ortodoxe și va oferi o rezolvare pentru nenumăratele impasuri ale lumii contemporane.
Atunci când Cuviosul Sofronie a vorbit despre principiul de persoană-ipostas, el nu s-a întemeiat pe speculații filozofice, ci a vorbit în mod concret, tangibil. Pe de o parte, el s-a gândit la Starețul lui, Sfântul Siluan, al cărui portret l-a zugrăvit atunci când a definit ipostasul și, pe de altă parte, a vorbit scoțând din inima sa „cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, întru faţa lui Hristos Iisus”, cunoștință pe care o dobândise atunci când Lumina strălucise din belșug în inima sa[1] și harul „se revărsase în multe chipuri șuvoi asupra lui, uneori precum un râu larg, alteori precum o cascadă, adică o cădere de «ape vii» peste capul lui”[2]. Potrivit învățăturii Sfântului Sofronie, termenul de „principiu ipostatic” se referă la putința pe care Dumnezeu a sădit-o în firea omului prin care îl cunoaște pe Dumnezeu, dobândește „creșterea lui Dumnezeu”, plinătatea harului, și se sfințește cu totul[3]. Sfântul Siluan, care s-a exprimat în chip mai simplu, a numit principiul ipostatic „suflet”, înțelegând prin acesta însușirea dinamică a omului de a putea primi Duhul lui Dumnezeu. Conceptul de „persoană” este folosit în contrast cu cel de „individ”. Individul este limitat, fragmentat, îngrădit de timp și spațiu, supus stricăciunii și morții.
Persoana însă se aseamănă cu Dumnezeu, mai precis cu Persoana lui Hristos. Așa cum Hristos ca Dumnezeu este nemărginit și poartă înlăuntrul Său plinătatea divino-umană, adică plinătatea Dumnezeirii, și în același timp pe toți cei născuți din Adam, la fel și omul care pune în lucrare principiul ipostatic înlăuntrul său ia dimensiuni nesfârșite. El poartă înlăuntrul lui plinătatea Ființei dumnezeiești, firește sub forma Energiilor, adică după har, precum și plinătatea ființării zidite. Pentru el întregul Adam devine „un singur om”, pe care îl îmbrățișează în văpaia iubirii dăruite lui de Dumnezeu.
Învățătura Sfântului Sofronie despre ipostas ar putea fi sintetizată în patru puncte principale, pe care Cuviosul însuși le-a dictat în această formă monahilor săi cu două săptămâni înainte de a trece la Domnul: a) Hristos este Persoana adevărată și desăvârșită, după cum S-a descoperit pe Sine lui Moise prin cuvântul: „Eu sunt Cel ce sunt”, și după cum repetă El Însuși în Evanghelia Sa: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam”[4] și: „Eu sunt viu şi voi veţi fi vii”[5]. Hristos este Dumnezeul cel viu, Ființa dumnezeiască absolută. b) Cuprinsul Ipostasului lui Hristos este dragostea Sa „cea până întru sfârșit” pentru om, așa cum s-a vădit ea prin Cruce, prin pogorârea la iad și prin Înălțarea Sa la ceruri. c) Omul este persoană ca potențial, căci a fost zidit după chipul Ipostasului lui Hristos. d) Cuprinsul omului, atunci când devine cu adevărat persoană-ipostas, este dragostea față de Dumnezeu până la ura de sine. Cuviosul Sofronie era omul cuvântului lui Dumnezeu și acest lucru nu înseamnă că el vorbea despre cuvântul lui Dumnezeu, ci că era purtătorul energiei vii a Dumnezeului personal. Cuviosul sublinia însemnătatea chemării Numelui Domnului Iisus, prin care credinciosul poate să depășească impasurile tragediei omenești și să se nască în Împărăția cea veșnică. De asemenea, Sfântul Sofronie dădea o mare însemnătate Sfintei Liturghii, fiind cu totul răpit și însuflat de duhul ei. El socotea rugăciunea pentru întreaga lume, iubirea și rugăciunea pentru vrăjmași drept semn al unei vieți adevărate și sfinte. Am dori să încheiem citând chiar cuvintele Cuviosului Sofronie:
„Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de prețios pentru întreaga omenire. Sfinţii, prin simplul fapt al existenţei lor, fie şi necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste întreaga omenire, marea binecuvântare a lui Dumnezeu. […] Din pricina unor sfinţi necunoscuți lumii se schimbă curgerea evenimentelor istorice şi chiar cosmice, drept care fiecare sfânt este un fenomen de însemnătate cosmică ce depăşeşte hotarele istoriei pământului şi trece în lumea veșniciei. Sfinţii sunt sarea pământului; ei sunt sensul fiinţării lui; ei sunt rodul pentru care el se păzeşte. Iar când pământul va înceta a rodi sfinţi, se va ridica de la dânsul puterea ce păzeşte lumea de catastrofe”[6].
Părintele Sofronie a fost un eveniment în istoria Bisericii. Viața lui a fost sublimă, și mereu ne temem a ne încumeta să vorbim despre ea, pentru că experiența și cunoașterea noastră este sărăcăcioasă. Cu toate acestea, este și datoria noastră să-l pomenim și să-l cinstim pe Părintele nostru și să-i cerem să plinească el ceea ce ne lipsește. El a primit de la Dumnezeu cuvânt pentru generația sa, prin care s-au dat și soluțiile la toate problemele vremurilor noastre. Ne-a vorbit despre toate cu o anumită autoritate și cunoaștere, pentru că el privea întotdeauna cele pământești în lumina vieții ce va să fie. Deși aflăm o mare originalitate la Părintele Sofronie, întreaga tradiție ascetică a Bisericii Ortodoxe a fost recapitulată în viața și în scrierile sale. Nu putem vorbi despre toate punctele originalității sale, pentru că întreaga abordare a vieții sale ascetice a fost originală. În toate el vedea bunăvoința, harul și cinstea pe care Dumnezeu ni le oferă chemându-ne să Îi slujim. El nu a vorbit niciodată despre jertfă sau despre datorie; a vorbit în schimb despre răspunsul omului la înalta chemare a lui Dumnezeu de a deveni asemenea Noului Adam, Hristos. Voi aminti doar câteva puncte de originalitate din învățătura Părintelui Sofronie.
Unul dintre acestea este felul în care vorbește despre pocăință. Ea poate fi adusă la două niveluri: la nivel sufletesc, omenesc și la nivel ontologic, duhovnicesc. Pocăința ontologică este o adâncă părere de rău, o dragoste adâncă și nemângâiată pentru Hristos. Văzându-I frumusețea desăvârșită și iubirea până la capăt, omul își cunoaște propria sărăcie și începe să se pocăiască din recunoștință și iubire, și o astfel de pocăință nu are sfârșit pe pământ. Un alt punct original este învățătura sa clasică despre cele trei perioade ale vieții duhovnicești. Prima perioadă este cea dintâi chemare a lui Dumnezeu la viața duhovnicească, și acest har premergător descoperă omului chipul tuturor virtuților dumnezeiești, scopul vieții sale. Atunci omul încheie cu Dumnezeu legământul de a trăi nu pentru deșertăciunea lumii acesteia, ci numai pentru slava Sa. Desigur, omul nu poate păstra acest întâi har, pentru că firea sa nu este încă potrivită legii lui. Începe atunci cea de-a doua perioadă, care este complicată și mai subtilă, însă și foarte creativă. Omul îndură toate încercările pentru a se dovedi credincios viziunii pe care a primit-o în vremea întâiului har al chemării lui Dumnezeu. Este o perioadă de „școlire duhovnicească”, în care Dumnezeu Însuși ni se face Învățător, îngăduind să se abată asupra noastră uscăciune, pentru ca noi să ne silim a o depăși. Suntem învățați prin aceste neîncetate oscilări în sus și în jos, în viața noastră. Când ne pogorâm, învățăm calea smerită pe care Hristos a ales-o ca să ne mântuiască: gustăm și învățăm smerenia lui Hristos, Care S-a pogorât la iad pentru a lumina întreaga zidire, nelăsând nici un colțișor nescăldat în lumina Feței Sale. Când ne ridicăm, învățăm că nu există tragedie în viața creștinului: dacă ne întoarcem cu toată inima spre Dumnezeu, El va deschide o cale de ieșire din orice impas, din orice ispită.
Astfel, trecând prin coborâșuri și suișuri, învățăm să nu deznădăjduim și să cântăm o cântare nouă de recunoștință și de iubire lui Hristos. Atunci, judecata Fiului lui Dumnezeu se repetă în noi, învățăm judecata casei lui Dumnezeu, care casă suntem noi[7], și ne împlinim menirea de a deveni templu al Duhului Sfânt. După ce L-am încredințat pe Dumnezeu prin răbdarea multor necazuri, că suntem de neclintit în credincioșia noastră față de El, că fie trăim, fie murim, însemnătate are numai să fim ai Lui pe vecie, atunci vine ziua în care El ne grăiește limpede în inimă: „Da, al Meu ești tu, Eu astăzi Te-am născut, toate ale Mele ale tale sunt”[8]. Atunci începe cea de-a treia perioadă, care este un răstimp plin de statornicie, și har, plin de bucuria harului înfierii. Originalitatea Părintelui Sofronie constă și în faptul că el dă însemnătate mai ales celei de-a doua perioade, pentru a-i însufla pe oameni să nu vadă pătimirile ca pe un blestem, ci ca pe o adevărată binecuvântare de sus, prin care devenim fii ai lui Dumnezeu. Un alt punct de originalitate este învățătura Părintelui Sofronie despre rugăciunea curată. El o definește ca fiind starea în care omul nu mai simte dacă este în trup sau în afară de trup în timp ce se roagă, așa cum descrie Sfântul Pavel răpirea sa la cer în timpul vedeniei sale în drum spre Damasc[9]. Astfel, omul care vorbește împreună cu Dumnezeu în rugăciune curată, este conștient de un singur lucru: că a aruncat o ancoră nu în mare, ci în cer. Iar frânghia acestei ancore îl trage în sus, spre acel loc în care el este de acum „acasă”.
Rugăciunea curată este dăruită cu precădere monahilor: prin iubirea pentru Dumnezeu până la ura de sine, prin lepădarea deplină a tot ce este pământesc și a voii lor mărginite și stricăcioase, ei îmbrățișează pe deplin voia lui Dumnezeu, care este ca toți să se mântuiască. Așa începe rugăciunea de mijlocire pentru mântuirea întregii lumi. Aceasta este adevărata preoție a sfinților, nu cea după rânduiala lui Aaron, ci cea după rânduiala lui Melchisedec; este preoția harică, nu după legea lui Moise, ci după legea harului. Această preoție este născută din trăirea harului necuprins care a izvorât din singurul și adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu și om, din Domnul Iisus. Atunci când primim harul de a ne ruga pentru întreaga lume ca pentru noi înșine, așa cum arată Sfântul Siluan și Părintele Sofronie, ne împlinim chemarea de a deveni după chipul celui de-al doilea Adam, Hristos. Un alt aspect specific Părintelui Sofronie este învățătura sa că, pentru a dovedi că darul pe care l-am primit este adevărat și nu o nălucire de-a noastră, trebuie să fim încercați. Dovedim că ne rugăm pentru întreaga lume dacă ne iubim vrăjmașii, iar aceasta este desăvârșirea iubirii dumnezeiești. Hristos Și-a iubit vrăjmașii până la capăt și a murit pentru ei. Unii spun: „Pe mine nu mă împiedică nimic să-mi iubesc vrăjmașii, pentru că eu nici nu am vrăjmași”. Atunci să-i iubim pe semenii noștri, care sunt vrăjmași lui Dumnezeu, căci prin păcat noi toți Îi suntem vrăjmași. Părintele Sofronie spune că iubirea de vrăjmași este criteriul negreșalnic al adevăratei Biserici și al prezenței Duhului Sfânt. Învățătura Sfântului Siluan legată de „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este un alt element original în învățătura Părintelui Sofronie. A devenit un cuvânt pentru generația noastră, care însuflă pe toți oamenii dinlăuntrul și din afara Bisericii. Atunci când omul își dă seama Cărui Dumnezeu Îi aparține, se osândește fără cruțare ca nevrednic de un asemenea Dumnezeu și, plin de recunoștință și iubire, ajunge să se urască pe sine.
Toate învățăturile Sfântului Sofronie sunt unice. Cartea sa clasică despre Sfântul Siluan nu își pierde niciodată actualitatea, pentru că este adevărata Tradiție și, așa cum spune Sfântul Pavel, adevărata Tradiție este Hristos Însuși, Care „ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”[10]. În toate scrierile sale, Părintele Sofronie oferă o sinteză cât se poate de autentică a vieții lăuntrice și a învățăturii Sfintei Sobornicești și Apostolești Biserici Ortodoxe, care și-a păstrat puterea de a odrăsli chipuri ale lui Hristos, cetățeni ai cerului. Dacă ar fi să enumăr toate punctele originale ale învățăturii Părintelui Sofronie, timpul nu ne-ar ajunge. Când Sfântul Pavel a vorbit oamenilor până la miezul nopții, unul dintre cei ce-l ascultau a căzut de la fereastra camerei de sus și a murit, însă Sfântul Pavel l-a înviat din morți. Într-un sens relativ, putem spune despre Părintele nostru ceea ce Sfântul Ioan Teologul a spus despre Hristos: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris”[11], nu din pricina numărului de cărți sau a lipsei de spațiu fizic, ci din pricina harului preamare al lui Hristos, pe care lumea întreagă nu-l poate cuprinde.
Întrebare: Cele patru puncte ale învățăturii Sfântului Sofronie despre ipostas sunt toate semne ale caracterului nelumesc în Dumnezeu și în om?
Răspuns: Da. Scopul vieții noastre este să devenim prin har ipostas adevărat după chipul Ipostasului lui Hristos. Iar ceea ce este nelumesc în Dumnezeu devine veșmântul sfinților, pentru că ei sunt îmbrăcați cu sfințenia Sa.
Înterbare: Ne puteți spune mai multe despre pocăință la nivel sufletesc și la nivel duhovnicesc?
Răspuns: Nu este întotdeauna ușor să deosebim cele două niveluri. La început, pocăința noastră este mai mult sufletească și mai puțin duhovnicească, însă treptat, partea duhovnicească precumpănește asupra celei sufletești. Când ne pocăim pentru păcate concrete sau pentru păcatele din trecut, ne aflăm la nivel omenesc, care este însă și duhovnicesc, pentru că fără har nici nu ne putem pocăi. Însă, când ne pocăim din recunoștință față de Dumnezeu pentru că nu suntem în stare să-I mulțumim precum I Se cuvine pentru toate binefacerile Sale față de noi, pentru că nu suntem în stare să-L iubim până la capăt așa cum El ne-a iubit pe noi, atunci ne pocăim la nivel ontologic, duhovnicesc. De asemenea, cu cât avem mai multă ură de sine atunci când ne pocăim, cu atât pocăința noastră se apropie mai mult de nivelul ontologic, pentru că acesta este nivelul la care a trăit și a lucrat Domnul Hristos.
