Lumina lui Hristos și prefacerea omului
11 August 2023Praznicul Schimbării la Față adresează un cuvânt potrivit mai ales vremurilor noastre, pentru că ne dezvăluie slava pe care Dumnezeu o hărăzise omului dintru început. Are mare însemnătate aceasta pentru că în vremurile noastre trăim o mare degradare a omului. Oamenii și-au pierdut țelul și însuflarea în viață, iar acest praznic vine să ne dăruiască ieșirea din acest impas.
Curând după ce Sfântul Petru mărturisise Dumnezeirea Domnului[1], Hristos a spus: „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere[2]. „Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” a fost evenimentul Schimbării la Față care a urmat. Părintele Sofronie tâlcuiește că mărturisirea lui Petru a vădit faptul că ucenicii sporiseră în credința și dragostea pentru Hristos, și aceasta i-a pregătit să primească descoperirea Sa pe Tabor. Părintele Sofronie arată și faptul că rugăciunea lui Hristos pe Tabor a fost asemănătoare cu rugăciunea Sa din Ghetsimani, și că în ardoarea acestei rugăciuni S-a schimbat El la Față înaintea ucenicilor Săi.
Așadar, nu doar credința și dragostea ucenicilor, ci mai cu seamă rugăciunea lui Hristos le-a deschis ochii să contemple slava Lui pentru ca mai apoi, când aveau să Îl vadă răstignit, să nu deznădăjduiască cumplit. Evanghelia spune că „un nor luminos i-a acoperit”, iar Părintele Sofronie spune că aceasta a fost lumina și suflarea Sfântului Duh. Atunci glasul Tatălui s-a auzit din nor și aceasta a fost punctul culminant al descoperirii.
Într-un fel, Schimbarea la Față este un praznic al rugăciunii. Este un praznic foarte drag isihaștilor, pentru că prăznuiește rugăciunea. Cei care își închină viața stării în prezența lui Dumnezeu cu mintea în inimă, intră în comuniune cu harul lui Dumnezeu, pe care îl trăiesc adesea ca Lumină. Moise și Ilie s-au arătat pe Tabor, pentru că era de față Hristos, Care este plinirea Legii și a prorocilor, ai căror reprezentanți erau ei.
[Arhimandrit Zaharia: Părintele Sofronie ne atrăgea atenția uneori asupra faptului că putem desprinde o mare învățătură din icoana Schimbării la Față. Îl vedem pe Hristos în mijloc, iar pe Moise și Ilie, care închipuie Vechiul Legământ, stând de o parte și de alta, închinându-I-se ca niște robi. Hristos stă în mijloc ca Dumnezeu Atotputernic, ca singurul Izvor a toată descoperirea, ca centru al mesajului întregii istorii sfinte, de la începutul lumii și până la sfârșitul veacurilor. În El, Vechiul Testament se unește cu cel Nou, pentru că în amândouă Legămintele, El este singurul Întemeietor a toată descoperirea, fiind Cuvântul lui Dumnezeu.]
Însă Moise și Ilie s-au arătat pe Tabor și pentru că de-a lungul vieții lor au ajuns chiar să se certe cu Dumnezeu, căutând necontenit a pătrunde judecățile Lui. Atunci când Moise I-a cerut lui Dumnezeu să i Se arate pe Muntele Sinai, Dumnezeu i-a împlinit dorința și i-a îngăduit să Îi vadă numai „spatele”[3]. Muntele Sinai a fost acoperit cu un nor întunecos, iar astăzi vedem Taborul acoperit cu un nor luminos, vădind că această Arătare a lui Dumnezeu era mult mai mare decât orice descoperire din Vechiului Testament. Ilie a mers vreme de patruzeci de zile în rugăciune până la Horeb, unde Dumnezeu i S-a arătat în glasul lin[4]. De vreme ce învățaseră să vorbească cu Dumnezeu încă din această viață, rugăciunea i-a însoțit pe cei doi proroci și în veșnicie, și acum îi vedem pe Tabor stând lângă Cuvântul lui Dumnezeu, vorbind împreună cu El față către Față, asemeni lui Adam înainte de cădere.
Așadar, praznicul Schimbării la Față ne învață că cele pe care le așteptăm în veșnicie încep încă din această viață: dacă nu dobândim experiența de a sta înaintea lui Dumnezeu și de a vorbi cu El încă din această viață, nu este sigur că vom avea parte de această experiență în veșnicie. Părintele Sofronie exprimă aceasta în chip mai limpede, zicând: „Dacă nu mă schimb din această viață și nu devin asemenea lui Dumnezeu, cum pot aștepta să fiu cu El pe veci?”
Taina Schimbării la Față este neîncetat lucrătoare în Biserică, întrucât Hristos Se schimbă necontenit la Față înaintea noastră. Avem trei mijloace principale pentru a pătrunde în prezența lui Dumnezeu: Numele Său, cuvântul Său și Dumnezeiasca Liturghie. Chemarea necontenită a Numelui lui Hristos este o sarcină anevoioasă, însă uneori este ca și cum Hristos ne deschide ochii inimii și simțim puterea vieții dumnezeiești cuprinsă în Numele Lui. Atunci stăm în prezența Sa dumnezeiască, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește. Sfântul Siluan a chemat Numele lui Hristos înaintea icoanei Sale, și în locul ei L-a văzut pe Hristos cel Viu.
Citim adesea cuvintele Scripturii, însă vine o clipă în care unul din aceste cuvinte se preschimbă înaintea noastră, descoperindu-ne toată taina lui Dumnezeu și toată căderea noastră, făcând ca râuri de lacrimi să se reverse din ochii noștri. Pe drumul spre Emaus, Hristos a deschis ochii lui Luca și Cleopa pentru a înțelege Scripturile cu o inimă arzătoare. Părintele Haralambie din Sfântul Munte spunea că de fiecare dată când slujea Liturghia, înțelegea un alt aspect al ei. Într-adevăr, taina lui Hristos este nețărmurită și nu putem niciodată să o pătrundem întru totul.
Pe Tabor, Hristos a strălucit mai întâi ca soarele, iar ucenicii L-au văzut ca trup; însă când norul i-a umbrit, L-au văzut ca duh: au trecut de la cele trupești și omenești, la cele duhovnicești și dumnezeiești. La fel, nu este îndeajuns a spune că credem; în apropierea noastră de taina lui Hristos, trebuie să trăim încă din această viață trecerea de la trup la duh, de la cele omenești la cele dumnezeiești.
Și dacă ni se dăruiește „o intrare bogată în Împărăție”[5] în această viață, de ce să nu încercăm să o apucăm? Să nu dăm înapoi cu falsă smerenie, gândind că suntem nevrednici, căci troparul praznicului spune: „Strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare”. Vom avea smerenie adevărată și pocăință adevărată atunci când vom vedea adevăratele dimensiuni ale chemării noastre și vom înțelege cât de departe am căzut de la ea. Dumnezeu a sădit în sufletul nostru dorirea de a-L căuta și de aceea îi este firesc omului să caute ceva „osebit” de ceea ce ochii trupești pot vedea. Acest „nelumesc” îi este dăruit în comuniunea harului, prin care este îmbrăcat cu marea slavă a lui Dumnezeu, cu veșmântul Dumnezeirii[6], care este Lumina Taborului.
În timpul petrecerii Sale în trup, mulți L-au putut vedea pe Hristos cu ochii lor, însă puțini au fost aceia care au putut vedea slava pe care o purta înlăuntrul Lui. Dintre ei, prima și cea mai însemnată este Maica Domnului. Atunci când boteza în Iordan, Sfântul Ioan Înaintemergătorul a fost singurul care a putut vedea această slavă în Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu”[7]. El a întrezărit judecata lui Dumnezeu în slava aceasta, faptul că Hristos a venit să ia asupra Sa păcatul lumii. Petru, Iacov și Ioan s-au învrednicit și ei să vadă această slavă pe Tabor. Până astăzi, în fiecare generație, puțini sunt cei care văd slava Schimbării la Față asemenea apostolilor și poate încă și mai puțini sunt cei care și aud glasul lui Dumnezeu. Prin rugăciunea lor, acești câțiva devin aluatul care „dospește toată frământătura”[8], întreaga lume.
În lumina Taborului, omul devine mijlocitor între Dumnezeu și semenii săi, preoție împărătească, slujind propriei sale împăcări cu Dumnezeu, dar și mântuirii întregii lumi. În Biserica Ortodoxă, există un lanț neîntrerupt al Tradiției alcătuit din Părinți sfinți care au trăit vederea luminii lui Dumnezeu. Mulți dintre noi poate nu vom vedea niciodată această lumină a lui Dumnezeu; căci El nu dăruiește harul Său fără discernământ, știind că suntem bieți trădători. Nu din întâmplare cântăm Catavasiile Crucii la Schimbarea la Față. Căci prin Cruce lumina Taborului devine a noastră pentru totdeauna. Dumnezeu-Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați”[9]. Însă oriunde există ascultare față de o poruncă dumnezeiască, acolo și taina Crucii este lucrătoare.
Așadar, suntem chemați să-L ascultăm, adică să-L urmăm în călătoria Sa de pe Tabor pe Golgota. Într-adevăr, lumina Taborului este o răstignire deplină pentru cel care o trăiește.
Întrebare: Norul de lumină este o descriere apofatică a arătării slavei lui Dumnezeu?
Arhimandrit Petru: Da, este apofatică, însă are un conținut catafatic. Sfântul Pavel a auzit „cuvinte de nespus”, însă el chiar le-a auzit. Adesea citim la Sfinții Părinți că au văzut o lumină care este „mai presus de lumină”, pentru că nu există cuvânt pământesc care să poată descrie Energia nezidită a lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că omul trăiește ziua sâmbetei atunci când pătrunde în prezența lui Dumnezeu; însă există și „Sâmbăta sâmbetelor”. La fel, Avva Ammona descrie înălțarea la cer a Prorocului Ilie, spunând că în comparație cu lumina fiecărui cer la care se înălța, prorocul simțea drept întuneric lumina cerului pe care îl lăsa în urmă. Exprimăm acest fenomen până și prin felul în care ne zidim bisericile. Trecem din pridvor în naos, iar apoi vine altarul, pentru a înfățișa această gradație treptată a descoperirii.
Întrebare: Atunci când Domnul și ucenicii Lui au coborât de pe munte, mulțimile Îl așteptau pentru că și-au dat seama că se petrecuse un mare eveniment?
Arhimandrit Petru: Cineva a spus odată că până și ucenicii au trebuit să coboare de pe munte, pentru a înțelege că Taborul nu era sfârșitul, deși Petru ar fi stat acolo pentru totdeauna dacă ar fi putut. O pricină pentru care vedem mulțimile alergând la Hristos în Evanghelie este aceea că El îi atrage în chip tainic la Sine. Este cu putință ca, arătându-le ucenicilor pe Tabor slava Sa cea de dinainte de veci, Domnul să fi vrut să le îndrepte gândurile către mulțimile pe care aveau să le slujească mai apoi. Harul duce întotdeauna la slujirea celorlalți. Sfântul Siluan a văzut slava lui Hristos și atunci inima sa a îmbrățișat numaidecât întreaga lume: „Rogu-mă Ție, milostive Doamne, ca toate noroadele pământului [nu doar creștinii] să Te cunoască”. „Mulțimile” sunt cuprinsul minții lui Dumnezeu și atunci când dăruiește har aleșilor Săi, neapărat El îi rânduiește să slujească mădularelor mai slabe. Aceasta este piramida răsturnată în Biserica noastră, în care mădularele mai puternice slujesc celor mai slabe, după pilda lui Hristos, Care „a venit nu ca să I Se slujească, ci ca să slujească El”[10].
Întrebare: Cum pot lucra asupra mea astăzi pentru a deveni un vas vrednic să primească Lumina nezidită?
Arhimandrit Petru: Nu pășim pe calea noastră duhovnicească având un astfel de țel. Țelul nostru de căpătâi este acela de a ne împăca cu Dumnezeu și de a îndepărta din întreaga noastră ființă toate obstacolele care ne împiedică a-I aparține Lui. Părintele Sofronie nu spune că omul se îndumnezeiește atunci când vede Lumina lui Dumnezeu, ci atunci când porunca lui Hristos devine singura lege a existenței sale. Sfântul Simeon Noul Teolog, care a avut o foarte măreață și rară trăire a Luminii nezidite, spune că Dumnezeu nu ne va da o astfel de trăire pentru că ne pregătim sau pentru că postim; ci o va da celor ce sunt smeriți cu duhul. Chiar și atunci când Lumina îi acoperă pe cei ce au smerenie adevărată, ei nu-și întorc atenția asupra ei, pentru că poartă în inima lor o rană foarte adâncă a iubirii pentru Dătătorul a tot binele. Într-un frumos articol despre Schimbarea la Față, Părintele Zaharia îl dă drept pildă pe Sfântul Siluan pentru a arăta că atunci când Lumina lui Dumnezeu se descoperă omului, din iubire pentru Dumnezeu el devine ca ieșit din minți. Nu-și mai poate întoarce mintea spre nimic din această lume, ci este stăpânit necontenit de gândul la Dumnezeu, pentru că „iubirea este sfârșitul legii”[11].
Întrebare: După ce Hristos S-a născut în această lume, când anume a devenit conștient de faptul că este Fiul lui Dumnezeu?
Arhimandrit Petru: Atunci când Maica Domnului a vizitat-o pe Elisabeta, Sfântul Ioan Botezătorul „a săltat de bucurie” în pântecele maicii sale, recunoscându-L pe Mesia în pântecele Sfintei Fecioare[12]. Prin urmare, nu este cu putință ca Hristos să nu fi avut vreodată conștiința Dumnezeirii Sale. David spune că El a venit în această lume cu o singură dorință: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”[13]. Și Isaia L-a văzut cu ochiul său limpede și prorocesc, spunând că, din clipa în care S-a născut, înainte de a deosebi binele de rău, a ales binele în chip desăvârșit și absolut[14]. Mai mult, viețuind pe acest pământ, Hristos a fost desăvârșit la orice vârstă. El nu a fost un fel de „monstru” care arăta o înțelepciune de adult la o vârstă fragedă, fiind Mesia și Fiul lui Dumnezeu. A fost prunc desăvârșit la vârsta de un an, copil desăvârșit la vârsta de doisprezece ani, atunci când Îl vedem învățând în sinagogă[15], și a fost Bărbat desăvârșit la vârsta de treizeci de ani, când Și-a început propovăduirea. Având un singur Ipostas dumnezeiesc, Domnul a fost Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit în fiecare perioadă a vieții Sale.
Întrebare: Cum putem dobândi etosul lui Dumnezeu?
Arhimandrit Petru: Pentru a dobândi etosul lui Dumnezeu, avem nevoie de comuniunea cu harul lui Dumnezeu. Când isihaștii stăruiau în rugăciunea curată, inima lor se lărgea și le erau împărtășite însușirile lui Dumnezeu: smerenia, dragostea, blândețea, iar voia Lui ca toți să se mântuiască devenea și voia lor. Astfel ei au dobândit etosul lui Hristos și au început să mijlocească pentru mântuirea întregii lumi. Cel mai desăvârșit exemplu este Sfântul Petru. Care a fost cel dintâi lucru pe care el l-a făcut după ce a primit limba de foc a Mângâietorului? S-a întors către mulțime și a spus: „Fraților, vouă vă este dată făgăduința”[16]. Nu s-a mulțumit doar cu ale sale, ci numaidecât s-a întors spre ceilalți. Acesta este etosul lui Dumnezeu. Dacă primim într-adevăr har de la Dumnezeu, aceasta se va arăta în legătura noastră cu semenii: cea de-a doua poruncă vădește dacă am păzit-o pe cea dintâi.
Întrebare: Care este rolul temerii că vom pierde harul pe care l-am primit?
Arhimandrit Petru: Frica de Dumnezeu este un dar păzitor. Știind că suntem slabi și căzuți, temerea noastră este să nu-L mâhnim cu răutatea și urâciunea noastră, să nu-I întristăm Duhul cu viața noastră, cu gândurile, purtarea și cuvintele noastre. Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Antonie cel Mare puteau spune: „Dragostea scoate afară frica”[17] și: „Nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că Îl iubesc pe El”, însă calea spre iubirea dumnezeiască trece prin frica de Dumnezeu. Teama de a pierde harul poate într-adevăr vădi nedesăvârșire, pentru că nu L-am cunoscut pe Dumnezeu ca Tată al nostru. Cei trei tineri din Babilon au fost amenințați că vor fi aruncați în cuptorul de foc, însă i-au spus regelui Nabucodonosor: „Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim, poate să ne izbăvească, și ne va izbăvi. Însă chiar de nu ne va apăra, nu vom sluji dumnezeilor tăi, nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai ridicat”[18]. Astfel este iubirea care alungă frica: atunci, fie că trăim sau murim, inima noastră Îi aparține Lui și Îl iubește până la moarte. Când omul ajunge să Îl cunoască pe Dumnezeu ca Tată al său, el Îi încredințează viața întru totul.
Întrebare: Cum este cu putință ca un om neînsemnat să ajungă să vadă Lumina nezidită și cum poate această persoană să continue să ducă o viață „normală” după acest eveniment? Această persoană va avea trebuință de povățuire în continuare?
Arhimandrit Petru: Dumnezeu a spus: „Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici”[19], pentru că astfel este El Însuși. El nu-i disprețuiește mai ales pe cei mici. Părintele Sofronie adesea cita versetul: „Săracul acesta a strigat și Domnul l-a auzit pe el”[20], referindu-se la sine, cel pe care Dumnezeu nu îl disprețuise. Dumnezeu dăruiește vederea Luminii nezidite celor care vor primi darul și vor răspunde așa cum se cuvine, încât va fi spre sfințirea lor și spre mântuirea multora din jurul lor. Desigur, omul trebuie să caute îndrumare după ce primește un asemenea dar. Fără povățuirea duhovnicească a cuiva care deține cunoașterea acestei trăiri, calea omului este anevoioasă. Sfântul Siluan nu a avut Părinte care să-i adeverească trăirea, însă a răzbit fiind călăuzit nemijlocit de Domnul. Dar așa cum afirmă Părintele Sofronie, mulți nu au reușit să iasă la liman și unii chiar și-au pierdut mințile. Dacă ei primesc harul celor desăvârșiți de la început și apoi nu au povățuire, nu vor ști cum să viețuiască, pentru că nu cunosc căile mântuirii lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că, neîndoielnic, rugăciunea este calea care duce la trăirea luminii Schimbării la Față. Însă rugăciunea nu este de ajuns. Omul are trebuință și să afle un îndrumător duhovnicesc, punându-se sub ascultarea sa, pentru că, chiar dacă duhovnicul este nevrednic, este întotdeauna mai bine a fi ucenic decât a trăi după voia proprie.
