Taina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
14 August 2023„Îngrădește-mi gândurile mele, Mântuitorul meu, să îndrăznesc a lăuda pe Preacurata Maica Ta, zidul lumii”[1]
Astăzi iarăși prăznuim, și fiecare praznic este un alt prilej de a ne arăta recunoștința față de Dumnezeu aducându-I mulțumită pentru toate „cele pe care le-a săvârșit și le săvârșește mereu pentru noi”[2].
Ne apropiem de cel mai mare praznic al Maicii Domnului, Adormirea ei, și Îi mulțumim Domnului pentru marile semne și minuni pe care le-a săvârșit în Preacurată Maica Sa și pentru negrăita Iconomie pe care a împlinit-o printr-însa pentru mântuirea neamului omenesc. Împletită cu Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, taina Sfintei Fecioare este „marea taină a dreptei credințe”[3] și se cuprinde în numele de „Născătoare de Dumnezeu”[4].
În Sfânta Scriptură și în primii ani ai creștinismului, taina aceasta a rămas „ascunsă”[5], Preasfânta Fecioară fiind ferită de ochii lumii. Vechiul Testament prorocește prin „umbre și ghicituri” despre Maica Domnului, a cărei „sămânță” avea să „zdrobească capul” șarpelui celui viclean[6], și despre nașterea din Fecioară a lui Mesia[7].
Evangheliile vorbesc despre Bunavestirea Maicii Domnului și despre Nașterea lui Hristos. Însă după aceea, mai ales după ce Hristos Și-a început slujirea printre oameni, ea este rar pomenită. Evangheliile nu ne-o înfățișează alături de Fiul ei atunci când Acesta săvârșea minuni, când Îl proslăveau mulțimile sau în măreția slavei Sale pe Tabor, ci atunci când mulțimile nu Îi puteau răbda cuvintele aspre și voiau să-L ucidă cu pietre, și cu precădere în vremea desăvârșitei Sale smeriri și deșertări de Sine pe Cruce.
După Înviere, deși ea a fost prima căreia i S-a arătat Domnul, după cum dovedește Sfântul Grigorie Palama[8], evangheliștii nu o pomenesc în chip vădit, numind-o „cealaltă Marie”[9]. Însă, după primele două Sinoade Ecumenice, în care s-a formulat și statornicit definitiv dogma Dumnezeirii lui Hristos, cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost și ea întărită în chip irevocabil. Credincioșii au iubit-o cu dragoste nemărginită ca pe „ceea ce a născut pricina veseliei [și a mântuirii]”[10] lor, iar fața pământului s-a acoperit de biserici și de icoane închinate ei.
Niciodată nu s-a născut și nici nu se va mai naște vreodată cineva asemenea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Fecioara binecuvântată care a devenit Maica lui Dumnezeu, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul și după asemănarea Lui. L-a împodobit cu daruri deosebite și a suflat în fața lui „suflare de viață”, încât omul s-a făcut „ființă vie”[11]. Omul putea să răsfrângă desăvârșirea lui Dumnezeu în lumea zidită, întrucât unea în persoana sa lumea materială cu cea duhovnicească.
Vrăjmașul l-a pizmuit pe om pentru negrăita măreție pe care Dumnezeu i-a dăruit-o și l-a împins pe Adam cel nesăbuit în neascultare și cădere. Însă dragostea lui Dumnezeu este neschimbată și milostivirile îndurărilor dumnezeiești sunt nepătrunse. Domnul „nu S-a depărtat, toate făcându-le” ca să îl slobozească pe om din legăturile păcatului și ale morții, să-l întoarcă la asemănarea cu El, să-l „împodobească iarăși cu frumusețea cea dintâi” și să-i dăruiască „patria cea mult dorită”, adică raiul.
Adam și Eva au născut doi fii, Cain și Abel. În Abel a precumpănit harul ce rămăsese în părinții săi și el a urmat calea dreptății și a fricii lui Dumnezeu. În Cain însă s-a învârtoșat puterea căderii celor întâi zidiți. Astfel, Cain s-a sălbăticit ca o fiară și l-a ucis pe fratele său Abel. Din acești doi frați au izvorât două șuvoaie de-a lungul istoriei neamului omenesc: șuvoiul drepților, în cugetul cărora încă mai pâlpâia amintirea luminii harului primului rai și care se sârguiau să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu; și apoi șuvoiul uriașilor, adică al celor în care patimile luaseră proporții uriașe și care se înstrăinaseră de legământul lui Dumnezeu.
Dumnezeu Și-a pregătit calea în chip prorocesc prin șuvoiul celor drepți. Din când în când, Domnul le-a dat descoperiri și cuvinte de foc, pe care ei le-au făcut cunoscute generației lor, pentru ca să nu piară evlavia de pe pământ. Dumnezeu Își avea privirea ațintită asupra lor să vadă „de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu”[12], de „este cel ce face bine” în chip desăvârșit și unic. Și acel om s-a aflat în persoana Preasfintei Fecioare Maria.
Fecioara Maria a fost rodul rugăciunii Sfinților și Drepților Ioachim și Ana. Zămislirea ei nu a fost fără de sămânță, însă a fost fără patimă, din sămânța neprihănită a lui Ioachim[13]. Fecioara Maria a fost plină de har din clipa nașterii sale, căci a însumat în persoana ei sfințenia tuturor generațiilor de până la ea. De la o vârstă fragedă a fost afierosită la templu, unde a dus o viață isihastă, petrecând în rugăciune și în cercetarea Scripturilor.
Roaba lui Dumnezeu Mariam se distingea printr-o neobișnuită dragoste pentru Dumnezeu și tânjea după părtășia cu El în rugăciune. Firește, avântul ei spre rugăciune pare ieșit din comun în ochii lumii căzute, deși acesta nu este în esență decât expresia stării firești a omului zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Prin rugăciune și cercetarea cuvântului lui Dumnezeu, puterea harului s-a adunat în inima Sfintei Fecioare. Harul i-a lărgit inima ca să poată cuprinde într-însa și pe Dumnezeu, și pe om. Iar când urmele harului au ajuns la o anumită plinătate, au zămislit înlăuntrul ei conștiința legăturii sale ontologice cu întregul neam omenesc, de la începutul lumii până la sfârșit și până la marginile pământului. De asemenea, în chip negrăit, harul a împreunat întru una pe omul zidit cu Dumnezeul cel nezidit, unind inima ei cu Duhul lui Dumnezeu. De atunci tânărul ei suflet a suferit din pricina răutății și a neștiinței oamenilor, însă mai ales din pricina tânjirii ei după Dumnezeul cel viu al Părinților ei. Astfel, în chip firesc, a început rugăciunea și mijlocirea ei pentru tot omul născut pe pământ.
Pe când citea Sfintele Scripturi „în inima ei s-a aprins foc”[14] atunci când a ajuns la prorocia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele Lui Emanuel”[15]. Cu neostoită sete după Dumnezeul Ce avea să vină pe pământ pentru a „izbăvi pe poporul Său de fărădelegile lui”[16], a început să se roage să se învrednicească a fi slujnica Maicii lui Emanuel. În vâltoarea acestei rugăciuni, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil și i-a vestit că nu avea să fie slujnica Maicii lui Mesia, ci că din ea însăși va lua trup Cel Născut fără de mamă din Tată și fără de tată din Maică. În chip mai presus de fire, Preasfânta Fecioară L-a zămislit și L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt.
Firește, pentru ca omul să primească un dar duhovnicesc, cuprinsul inimii sale trebuie să corespundă acestui dar într-o oarecare măsură. În cazul Preasfintei Fecioare, smerenia ei se asemăna în chip prorocesc cu smerenia negrăită a Fiului și Dumnezeului ei.
Mintea omenească amețește înaintea minunii de nepătruns care s-a săvârșit și mărturisește cu evlavie: „Se biruiesc hotarele firii întru tine, Fecioară curată; că nașterea nu strică fecioria și moartea arvunește viața”[17].
„Nașterea nu strică fecioria”, căci Maica Domnului era Fecioară și a rămas Fecioară și în timpul nașterii și după nașterea Domnului Iisus. Scriptura dă mărturie despre fecioria ei mai înainte de a-L zămisli pe Fiul ei. Înțeleptul Iosif a luat-o neprihănită din Sfânta Sfintelor și s-a tulburat atunci când a văzut că purta prunc în pântece. Iudeii erau obișnuiți cu lucrările miraculoase ale lui Dumnezeu, însă naștere din fecioară nu se mai pomenise în toată sfânta istorie. Tânăra Fecioară a păstrat tăcerea deși era în primejdie de a fi omorâtă cu pietre pentru că luase în pântece fiind fără de bărbat. Însă Domnul a grăit în inima lui Iosif, înștiințându-l de minunea ce se săvârșise înlăuntrul ei. Așadar, ea era fecioară înainte de naștere.
Faptul că Maica Domnului a rămas Fecioară și în timpul nașterii, îl cunoaștem din experiența harului. În vremea petrecerii pe pământ a Domnului, „toată mulțimea căuta să se atingă de El că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți”[18]. Chiar și cea mai mică atingere a harului vindecă și redă întregia minții, a sufletului, chiar și a trupului. Cum putea Fiul lui Dumnezeu să treacă prin pântecele Preacuratei Fecioare și să lase în urmă o rană?
Cât despre faptul că Maica Domnului a rămas Fecioară și după nașterea lui Emanuel, ne este cunoscut din experiența duhovnicească de veacuri a credincioșilor, mai cu seamă a monahilor: ei primesc un mic har al chemării și simt o asemenea plinătate în inimile lor încât, pentru tot restul vieții, nu mai țin seama de patimile trupului. Iubirea de Dumnezeu este un „foc mistuitor”[19], care „arde tot gândul cel rușinos”[20] al omului, îmboldește sufletul „să tânjească și să se sfârșească […] după curțile Domnului” și face ca inima sa, ba chiar și trupul său, să se bucure „în Dumnezeu cel viu”[21]. Prin urmare, Maica Domnului a rămas fecioară și după naștere.
Cu toate acestea, deși mulți păzesc fecioria trupească, nu se mântuiesc neapărat, după cum ne învață pilda fecioarelor neînțelepte[22]. Ceea ce dă sens și valoare fecioriei trupești este fecioria duhovnicească, și anume curăția inimii și a minții, petrecerea în Prezența lui Dumnezeu, rămânerea sau mai degrabă afundarea minții în Duhul lui Dumnezeu.
„Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu țesături de aur și prea înfrumusețată”[23]. „Omul cel tainic al inimii” al Maicii Domnului era preafrumos, înzestrat cu „nestricăcioasa podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”[24]. Virtutea smereniei dă strălucire frumuseții Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar fecioria ei duhovnicească o împodobește. Ea și-a dăruit pe de-a-ntregul și neîmpărțit inima lui Dumnezeu și mintea ei nu s-a îndepărtat niciodată de la pomenirea Numelui Său. Maica Domnului nu și-a împărțit iubirea față de Dumnezeu cu vreo altă iubire a lumii acesteia, iar voia ei nu s-a abătut niciodată de la voia Lui.
În toată viața sa, Maica Domnului a rămas neatinsă de păcat, pentru că inima ei ardea de „belșugul vieții”, de văpaia plinătății harului.
Firește, ca om, se poate să fi făcut greșeli, dar ele au fost fără de păcat. Chiar și acestea însă au fost după iconomia lui Dumnezeu, pentru ca generațiilor următoare să li se descopere noi taine. De pildă, atunci când Fecioara Maria și Iosif se întorceau de la Ierusalim, ei au crezut că Iisus, care avea atunci doisprezece ani, era printre pelerinii ce călătoreau împreună cu ei și nu I-au observat absența decât după o zi de drum. Îngrijorați, L-au căutat pe copilul Iisus și a treia zi L-au găsit în templu, vorbind cu învățătorii lui Israel și tâlcuind Scripturile.
Însă, Dumnezeu a îngăduit această „greșeală” fără de păcat a Maicii Domnului pentru a ne învăța că nu Îl vom găsi pe Hristos printre rude sau prieteni; că atunci când pierdem simțământul Prezenței lui Hristos după care tânjim, nu îl putem afla în altă parte decât în Casa Lui, în Biserică, acolo unde Duhul Său îi adumbrește pe credincioși.
Preasfânta Fecioara a avut o iubire nețărmurită față de Dumnezeu și o neasemuită smerenie. Mai mult, ea s-a predat întru totul voii dumnezeiești, chiar dacă aceasta presupunea o viață răstignită, o necontenită deșertare de sine și mucenicie lăuntrică. De-a lungul întregii sale vieți, ea L-a slujit pe Domnul Iisus Hristos, Fiul și Dumnezeul ei, fără a căuta la ale sale și fără să fie văzută de oameni. Dacă noi trebuie să ne nevoim cu mare lepădare de sine pentru a nu pierde puținul har pe care l-am agonisit, cu atât mai mult Preasfânta Fecioară Maria a trebuit să moară întru totul pentru lume și sieși, ca să poată purta plinătatea harului, pe Dumnezeu întrupat în pântecele ei, și ca să slujească voii Lui, care este ca toți să se mântuiască.
Dacă ținem seama de aceste adevăruri, începem să întrezărim înțelesul versetului „Moartea arvunește viața”, care înainte ne părea învăluit în taină. Preasfânta Fecioară „a murit în fiecare zi”[25]. Ea a trăit omorârea de-viață-dătătoare a fiecărei dorințe a sa, pentru a face din voia lui Dumnezeu singura lege a existenței sale. Și-a alipit urechile și inima de Domnul. În inima sa, a păstrat ca pe o comoară cuvintele Lui, „cuvintele vieții celei veșnice”[26]. Ea s-a lepădat de toate legăturile de rudenie din această viață și de toată mângâierea omenească. Chiar și lângă Crucea Fiului său, când inima ei de mamă era sfâșiată, Preacurata Maică, fiind asemănare desăvârșită a lui Hristos, nu a încetat a mijloci pentru mântuirea tuturor, până și a celor ce l-au ucis pe Hristos în nebunia lor. Însă moartea pe care a răbdat-o atunci s-a făcut înainte-mergătoare vieții celei nepieritoare.
Printr-o expresie scurtă – „moartea arvunește viața” – imnograful a descoperit mari taine. Preaplinul vieții veșnice presupune o gustare a morții, căci „deplinătatea deșertării premerge deplinătății desăvârșirii”[27], iar Crucea premerge Învierii. Moartea primită de bunăvoie de dragul poruncilor aduce arvuna vieții veșnice și moștenirea slavei nestricăcioase a lui Dumnezeu.
Maica Domnului nu a păcătuit niciodată, nici măcar în gând. De aceea, de vreme ce moartea este „plata păcatului”, aceasta nu a avut stăpânire asupra ei[28]. Însă pronia dumnezeiască a îngăduit ca Preasfânta Fecioară să moară, pentru ca să se vădească faptul că era pe deplin părtașă la firea omenească dar și faptul că s-a asemănat Fiului ei în chip desăvârșit, străbătând calea Lui până la capăt. Maica Domnului a murit, a rămas trei zile în mormânt, iar în a treia zi a înviat. „Sufletul ei prealuminat l-a pus în preacuratele palme ale Celui ce S-a întrupat dintr-însa fără sămânță”[29]. La fel ca și moartea nedreaptă a lui Hristos cel neprihănit și nevinovat, moartea ei nedreaptă a devenit o biruință mai presus de lume în planul veșniciei și o osândă a morții întregii omeniri.
Moartea poate să fie cel mai măreț, ba chiar și cel mai frumos eveniment al vieții, atunci când omul se pregătește să o întâmpine așa cum se cuvine și când împlinește anumite condiții. Tot cel ce a păzit încă din această viață o legătură de iubire puternică și de nezdruncinat cu Hristos, „Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor”[30], se strămută în cealaltă viață pe aripile iubirii dumnezeiești și acolo, în ziua neînserată a Împărăției, se face părtaș al Domnului preaiubit „în chip mai vădit și mai deplin”.
De obicei, ne sărbătorim ziua de naștere ca fiind ziua venirii noastre pe pământ și ne ferim a cugeta la ziua plecării noastre din această lume. Însă, de fapt, pentru cei care Îi aparțin Domnului, ziua morții este tot una cu ziua nașterii lor întru veșnicie. Atunci, „se face bucurie în cer”, pentru că „s-a născut om”[31] în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.
Adormirea Maicii Domnului reprezintă Paștile ei, trecerea ei de la viața vremelnică la cea veșnică, mutarea ei „de la cele mai pline de întristare la cele mai bune și mai vesele”[32].
„Feței Împărătesei Cerului i se vor ruga bogații poporului”[33]. Sărbătoarea Maicii Domnului o prăznuiesc în chip vrednic de Dumnezeu „cei săraci cu duhul”, cei smeriți, însă bogați în daruri duhovnicești. Cei ce sunt de același neam cu Născătoarea de Dumnezeu, care „se iubesc unii pe alții cu iubire frățească, în cinste, dându-și întâietatea unii altora”[34], cei „blânzi și smeriți cu inima”[35], feciorelnici la minte și la duh, care se încredințează proniei dumnezeiești chiar și atunci când aceasta îngăduie suferințe și încercări în viața lor, o cinstesc și o fericesc pe Preasfânta Fecioară așa cum i se cuvine.
Dintre cei născuți pe pământ, Dreapta Elisabeta a fost prima care, atunci când a primit salutarea Născătoarei de Dumnezeu, a înălțat strigare plină de recunoștință către tânăra Fecioară: „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”[36]. Cuvântul ei prorocesc a însuflat un alt cuvânt prorocesc, de data aceasta din partea Preacuratei Fecioare, care în cântarea ei de mulțumită L-a preamărit pe Domnul, și-a mărturisit nimicnicia și a prorocit: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”[37].
Însă cum ne putem oare exprima cinstea și recunoștința față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, noi cei de pe urmă dintre creștini, noi sărmanii și lepădăturile veacurilor? Cum îi putem noi împlini prorocia? Cum pot avea valoare cântările și rugăciunile pe care i le înălțăm atunci când suntem singuri sau în timpul slujbelor de obște în biserică?
Putem să o cinstim pe Preasfânta Fecioară numai urmând neabătuți calea ei, smerindu-ne și aducând neîncetat mulțumită pentru toate, însă „mai ales” pentru lucrurile mărețe pe care Dumnezeu le-a săvârșit întru ea[38]. Aducerea noastră de mulțumită, oricât de sărăcăcioasă ar fi ea, va fi biletul nostru de intrare în lăcașul minunat al „bogaților poporului”, al oștirii sufletelor feciorelnice, care strălucesc de curăție lăuntrică și „pășesc în urma ei [de-a lungul veacurilor] întru bucurie și veselie”[39].
Dacă Dumnezeu nu ar fi dat mărturie prin harul Său de puterea mijlocirii Maicii Sale de-a lungul veacurilor, cinstea și măreția ce i se cuvin s-ar fi stins încetul cu încetul. Însă, generații întregi de oameni și cetele îngerilor, Biserica și poporul lui Dumnezeu, toți mărturisesc că Preasfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu, o preamăresc, o fericesc și îi înalță cântare, cum este cea pe care i-o aducem în fiecare zi: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.
Atunci când rostim: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, mărturisim că Una dintre Persoanele Sfintei Treimi a luat trup dintr-însa, însă în același timp mărturisim și fecioria ei veșnică. „Ceea ce ești plină de har, Marie” este salutarea Arhanghelului către cea „vrednică de har”. „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” sunt cuvintele femeii din mulțime care a strigat cu bucurie minunându-se de „cuvintele harului care ieșeau din gura lui Hristos”[40] și a zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care i-ai supt!”[41]. Iar „că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre” sunt cuvintele Bisericii care exprimă recunoștința poporului lui Dumnezeu.
La începutul zidirii Domnul a spus: „Să fie” și toate „s-au făcut”. La începutul zidirii celei noi a lumii, Preasfânta Fecioară a spus: „Fie mie după cuvântul tău” și s-a reînnoit întreaga creație.
La fel și acum, cu aceeași predare de sine față de voia cea sfântă și desăvârșită a lui Dumnezeu, să zicem și noi, urmând pilda Maicii cerului: „Facă-se voia Ta, Doamne, cu noi”, ca să ne învrednicim de nașterea „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu”[42], de nașterea „de sus”[43], și de o „intrare bogată” în Împărăția cerească a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Acolo sălășluiește Împărăteasa, șezând de-a dreapta tronului slavei lui Dumnezeu. De acolo milostivirile ei ne rourează sufletul „ce se pârjolește în cuptorul primejdiilor și al necazurilor” și, precum un „zid nebiruit” [44], ea însăși îi păzește și îi acoperă pe toți cei ce o urmează, pășind neabătut pe calea deșertării de sine a Fiului ei.
