Nașterea lui Hristos 2023
27 December 2023Viața în sânul Bisericii este o succesiune neîntreruptă de praznice, adică o pomenire duhovnicească necontenită a evenimentelor veșnice. Vrăjmașul sufletelor noastre, diavolul, ne războiește sugerându-ne cu viclenie și fără încetare propriile sale gânduri întunecate, care sunt purtătoare de moarte. Însă și Biserica îi întărește, îi însuflă și îi însuflețește pe fiii ei, vestind cu tărie descoperirea pe care a adus-o Dumnezeu pe pământ.
Praznicele sunt îndeobște un semn al marii purtări de grijă a lui Dumnezeu față de om. De fiecare dată când prăznuim evenimentele mântuitoare ale iconomiei dumnezeiești, ni se înfățișează chipul vieții dumnezeiești, adică măreția de nepătruns a iubirii smerite și nestricăcioase a lui Dumnezeu. În felul acesta se trezește în noi râvna plină de recunoștință de a înălța o cântare de mulțumire lui Dumnezeu pentru mântuirea pe care a lucrat-o prin negrăita Lui iconomie.
Însă praznicele sunt în același timp și o judecată, pentru că ne așază înaintea înfricoșătorului scaun de judecată al iubirii lui Dumnezeu. Dragostea dumnezeiască este atât de sfântă, de nesfârșită și de neprihănită, încât în lumina ei omul se umple de rușine; el este judecat și osândit pentru că nu izbutește să răspundă în chip cuvenit acestei iubiri.
Praznicele împărătești, asemeni unor pietre de hotar de-a lungul anului, ne ajută să aflăm din nou calea cea dreaptă în viața noastră, să ne aducem aminte de chemarea și de menirea noastră cea mai înainte de veci, să dobândim „cugetul lui Hristos”[1] și să primim viața Lui. Ele reaprind înlăuntrul nostru nădejdea cea vie și astfel ne întăresc în lupta noastră, deoarece omul, fără țintă și fără nădejde, fără credința în veșnicie, este paralizat, se slăbănogește, se destramă, își pierde identitatea și nu mai este în stare să respingă modelele lumii și să se împotrivească stăpânitorului acestui veac.
Ne aflăm în ajunul marii sărbători a Crăciunului. Sfântul Ignatie Teoforul spune că pururea-fecioria Maicii Domnului, Nașterea lui Hristos și moartea Sa „sunt trei taine răsunătoare care s-au săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu”[2]. Praznicul Nașterii Domnului este cu adevărat un strigăt de mărturisire, vestind că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viațăveșnică”[3].
Același Sfânt Îl numește pe Hristos „Cuvântul Care S-a născut din tăcerea Tatălui”[4]. Hristos este Cuvântul Tatălui, pentru că a adus pământenilor descoperirea lui Dumnezeu, cunoașterea iubirii Sale, pilda căii care îl reașază pe omul căzut ca fiu în casa Părintească. Pentru a putea vorbi însă despre Crăciun, trebuie să ne întoarcem mai întâi la începuturile legăturii lui Dumnezeu cu omul.
Dumnezeul cel în Treime Își este Sieși suficient și nu are trebuință de nimic. El a zidit lumea din preaplinul iubirii Sale. L-a plăsmuit pe om și l-a încununat cu mare slavă, hărăzind-i menirea de a deveni nu doar un simplu înger, ci fiu al lui Dumnezeu după har. În rai, cel întâi-zidit trăia în prezența lui Dumnezeu și atenția îi era ațintită numai asupra Chipului Său. Domnul i Se înfățișa lui Adam ca pildă, ca Prototip, iar acesta se sârguia să I se asemene în toate. Însă între ei s-a strecurat vrăjmașul diavol.
Trufia cea fără de margini a lui Lucifer, care a vrut să-și așeze tronul mai presus de tronul lui Dumnezeu, a dus la căderea sa cea mai de pe urmă și fără întoarcere. De atunci el nu a încetat să încerce cu invidie să-l atragă și pe om în aceeași cădere, insuflându-i dorința bolnăvicioasă și nechibzuită de a deveni dumnezeu fără Dumnezeu. Încă din rai, șarpele cel viclean a rănit mintea omului, învinuindu-L în chip mincinos pe Dumnezeu. De asemenea, el i-a atacat și rănit voința, făcând-o slabă și neputincioasă. Omul a primit sugestia înșelătoare a potrivnicului și a căzut. A ieșit din prezența dumnezeiască, și-a văzut goliciunea, s-a rușinat și a vrut să se ascundă de Ziditorul său.
De atunci, omul sufletesc, robit de legea păcatului și a morții, se teme de Dumnezeu și se îndepărtează din ce în ce mai mult de El. Însă Dumnezeu nu a contenit niciodată să-l urmărească pe om cu mila Sa. Chiar din primele clipe ale căderii celui dintâi-zidit, Domnul i-a dat prima Evanghelie, făgăduința paradoxală că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui[5]. Și deși omul L-a părăsit pe Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a lăsat pe om fără mângâiere și fără ajutor. „Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părințilornoștri prin proroci”[6]. El a dat ca semn prorocesc Numele Său cel nou, Emanuel, care se tâlcuiește: „Dumnezeu este cu noi”[7].
„Că nici înger, nici om, ci Tu Însuți, Doamne, ne-ai mântuit pe noi”[8]. În chip paradoxal, Scriptura întrebuințează aceiași termeni atât în Vechiul, cât și în Noul Testament pentru a înfățișa zidirea omului și kenoza Întrupării dumnezeiești. Dumnezeu l-a plăsmuit pe om „după chipul și după asemănarea Sa”[9]. Însă, întrucât omul nu a izbutit să-și lucreze „asemănarea” cu El, Hristos a venit și S-a făcut asemenea omului, „luând chip de rob”[10].
Cugetul și gândurile lui Dumnezeu se deosebesc de cugetul și gândurile omului. De aceea calea Lui se înfățișează ca paradoxală, osebită, nelumească. Domnul Însuși vestește prin gura Prorocului Său: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre”[11]. Potrivit Sfântului Irineu al Lyonului, Domnul a venit pe pământ „nu cum era El în stare să vină, întru slava Sa cea veșnică, ci după cum am fost noi capabili să-L primim. […] Căci, de aceea, El, Care este Pâinea desăvârșită a Tatălui ni S-a oferit pe Sine ca lapte, fiindcă noi eram niște prunci. Însă când El a venit la noi ca om, a venit pentru ca să ne hrănească pe noi de la sânul trupului Său şi astfel, prin laptele hranei Sale, ne-am învățat să mâncăm şi să bem Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să fim în stare să luăm în noi Pâinea nemurii, Care este Duhul Tatălui”[12].
Hristos nu a venit ca să Se impună pământenilor prin atotputernicia și strălucirea Dumnezeirii Sale. El a venit pe ascuns, într-o deplină deșertare de Sine, pentru a-i atrage pe oameni cu iubirea Sa dumnezeiască și mai presus de fire. De aceea și Apostolul exclamă cu admirație: „Cu adevărat,mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup”[13].
Crucea și deplina deșertare de Sine a lui Hristos nu au avut loc numai pe Golgota și în vremea pogorârii Sale la iad. Ele au început din clipa în care Domnul Iisus, Atotputernicul Dumnezeu, a primit să vină pe pământ și să Se facă om. Cine poate să măsoare distanța nemărginită dintre înălțimea dumnezeiască la care Se afla Domnul în sânurile Tatălui ceresc și adâncimea smereniei Sale, atunci când S-a pus pe Sine mai prejos de toată făptura? Cel ce este cu adevărat, Care are aceeași Esență, aceeași viață ca și Dumnezeu Tatăl, „a luat trupul smereniei noastre”[14].
„Cuvântul S-a făcut trup”[15]. Împăratul împăraților S-a arătat ca prunc neputincios și fără apărare. Făcătorul a toate, „Cel ce cuprinde toate cu palma”, a fost culcat într-o iesle de dobitoace necuvântătoare. Purtătorul unei comori nesecate a viețuit într-o sărăcie de nedescris. Domnul cerului și al pământului a fost înscris ca rob al unui împărat pământesc. Cel ce este slăvit de îngeri cu „laude fără de tăcere” a fost prigonit de oameni chiar din primele zile ale vieții Sale pământești. Dumnezeul cel nepătimitor a devenit „om al durerilor” și „rob care pătimește”.
De fapt, Hristos nu putea să nu pătimească pe pământ, de vreme ce era drept, curat, fără de păcat, fără prihană și fără pată. El a descoperit lumina sfințeniei într-o lume care „zace sub puterea celui rău”[16], iar oamenii „au iubit întunericul mai mult decât Lumina”, pentru că se temeau ca nu cumva să se vădească răutatea faptelor lor[17].
Hristos S-a născut după trup în mijlocul unui popor mic, prigonit și „îndărătnic”[18], într-o cetate neînsemnată, Betleem, în chipul cel mai smerit, căcipentru Fecioara Maria și pentru Dreptul Iosif „nu mai era loc de găzduire”[19]. S-a născut ca un prunc neputincios, arătând astfel că cei care sunt ai Lui trebuie să devină „copii când e vorba de răutate”[20], hrănindu-se cu „laptele duhovnicesc cel neprefăcut”[21]al „Mielului și Păstorului”[22]Hristos.
Domnul nu a fost culcat pe un pat împărătesc îmbrăcat în purpură, ci într-o iesle de dobitoace necuvântătoare, dându-ne astfel o mare nădejde. Într-adevăr, omul în căderea lui a devenit o fiară, „s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor”[23].Însă oricât de întinată i-ar fi inima, Dumnezeu nu-Și întoarce Fața de la el, ci Îi este bineplăcut și binevoiește a Se culca și în ieslea sufletului său celui necuvântător. Omul nu trebuie decât să se întoarcă spre Domnul și să ceară cu smerenie ajutorul și sprijinul Său.
Îngerii care au vestit păstorilor Nașterea Domnului le-au spus că semnul pe care îl vor primi va fi că vor găsi un prunc „înfășat în scutece”[24]. Scutecele lui Hristos preînchipuiau deja îngroparea Sa. Pruncul acesta nu a venit în lume ca să trăiască, ci ca să moară pentru mântuirea omului.
Ne cutremurăm în fața deșertării de Sine și a smereniei negrăite a lui Hristos, pe care ni le înfățișează în aceste zile pericopele și cântărileBisericii. Nu este însă îndeajuns să ne minunăm de smerenia Sa dumnezeiască,trebuie să ne și închinăm ei. Chemarea noastră ca și creștini este de a îmbrățișa calea lui Hristos. De aceea și Apostolul ne îndeamnă: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus”[25]. Creștinismul nu este o învățătură filozofică, ci urmarea îndeaproape a Domnului, o legătură de iubire cu El,„belșugde viață”[26].
Prin Nașterea lui Dumnezeu Cuvântul, veșnicia a pătruns în timp. Istoria s-a împărțit în două, dar s-a reînnodat firul care îl lega pe om de Dumnezeu mai înainte de căderea lui Adam. Hristos, prin Nașterea Sa „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”, „pe toate le-a făcut noi”[27]. A zidit un nou Ierusalim, în care a înălțatun templu făcut din „pietre vii”[28], din sufletele celor ce sunt purtătorii Numelui Său. În acest templu, Biserica Sa, El a așezat un izvor nesecat de har, de sfințire și de o „atât de mare mântuire”[29].
Prin iconomia Întrupării Sale, Domnul a înfăptuit „recapitularea mântuitoare a toate”. A marcat începutul unei noi ere și a plămădit un „om nou”. El nu numai că i-a redat omului desăvârșirea pe care o avea cel dintâi-zidit în rai, ci i-a dăruit și putința dobândirii unei măsuri mai mari a desăvârșirii, pentru că în Persoana Lui s-au unit în chip ipostatic Firea dumnezeiască cu cea omenească.
Hristos a luat asupra Sa tot ceea ce este omenesc în afară de păcat.Prin deșertarea Sa de Sine cea mai presus de înțelegere și prin pătimirea Crucii,S-a făcut „El Însuși începătorul tuturor în toate”[30]. S-a smerit până la capăt, punându-Se pe Sine mai prejos de toți și ridicândpăcatul și durerea întregii lumi. De atunci înainte, nu mai poate exista vreo suferință pe care Hristos să nu o fi îndurat până la capăt. De aceea, oricât ar părea de nerăbdat încercarea prin care trecem, putem întotdeauna să avem ca și punct de referință Persoana lui Hristos și să călcăm pe urmele pașilor Lui.
Domnul Iisus ne-a arătat că în inima păcatului se află voia omului, pe care El a tămăduit-o predându-Și în chip deplin și libervoia Sa omenească voii Tatălui ceresc. În rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani,Hristos a spus: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”[31]. Mai apoi, pe Golgota, Și-a pecetluit predarea desăvârșită în mâinile Tatălui cu sfânt Sângele Său.
În Persoana lui Hristos nu li s-a arătat pământenilor doar iubirea Tatălui ceresc, ci și Omul pe careDumnezeu l-a avut în minte atunci când l-a plăsmuit pe Adam. Cuviosul Sofronie spune căHristos „a arătat lumii atât chipul lui Dumnezeu Făcătorul, cât şi chipul omului-făptură așa cum a fost şi este el de-a pururea în Mintea făuritoare a Tatălui mai înainte de veacuri”[32].
Hristos a dezvăluit adâncimea ontologică a omului și faptul că viața fiecăruia dintre noi este legată în chip de nedespărțit de viața întregului neam omenesc. Domnul S-a născut pe pământ, a trăit printre oameni, a propovăduit adevărul lui Dumnezeu, a pătimit, a murit, S-a pogorât la cele mai de jos ale pământului, a înviat șiS-a înălțat la ceruri având întregul Adam ca și conținut al inimii Sale.Atunci când omul Îi urmează îndeaproape lui Hristos, atunci când Îl are pe Domnul „locuind și umblând”[33] înlăuntrul inimii lui, poartă și el într-însul întregul Adam.
Adesea creștinii în această perioadă a Crăciunuluiîși urează unii altora ca Hristos să Se nască în inimile lor. Însă,de obicei,ei nu știu că acest cuvânt exprimă un adevăr concret.Oare ce înseamnă cuvântul apostolic: „Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre”[34]?
Hristos a venit și S-a născut pe pământ în chip ipostatic și trupește o singură dată, luând trup din Preasfânta Fecioară Maria. Acest eveniment este unic și irepetabil. Însă Părinții învață că HristosSe poate naște în inima fiecărui om„în chip duhovnicesc, dar ființial”[35]. Iată ce scrie în legătură cu aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut în trup o singură dată, însă Se naște mereu în duh, din dragoste de om, pentru ceice-L doresc și Se face prunc în ei, luând chip în ei prin virtuți”[36].
Acestea sunt cuvinte mărețe. Ele nasc recunoștință în adâncul inimii omului și dorința de a-Irăspunde Domnului prin aducere de mulțumită nu doar pentrudeșertarea Lui de Sine cea mai presus de înțelegere și pentru sălășluireaSa pe pământ, ci și pentru faptul că El tânjește să Se întrupeze în inima fiecăruia dintre noi.În același timp însă se naște în noi și grija cea dumnezeiască cum să ne deschidem și să ne pregătim locul cel tainic al inimii pentru ca Domnul să Se întrupeze într-însul.
Hristos Se naște mai întâi ca prunc în inimă atunci când omul primește sămânța credinței.Apoi, El continuă să crească în măsura în care omul păzește poruncile dumnezeiești – și mai cu seamă porunca atotcuprinzătoare a pocăinței –, când participă la Tainele Bisericii și își supune voia voiilui Dumnezeu.Cu cât Hristos crește înlăuntrul său, cu atât se maturizează și omul duhovnicește și „sporește în creșterea lui Dumnezeu”[37],până când ajunge „la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”[38].
Primirea cuvântului lui Dumnezeu cu credință răstignește mintea și o unește cu inima. Iar atunci când mintea este botezată în inima ce arde de recunoștință față deDumnezeul și Binefăcătorul nostru, omul dobândește o mare îndrăzneală în lupta lui duhovnicească.El își dă seama că ceea ce pentru mintea sa pământească pare a fi nebunie și slăbiciune este de fapt „puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu”, viață și lumină[39]. Este țintuit pe crucea nevăzută a poruncilor și această cruce se preface în făgașul prin care i se împărtășește cunoașterea și viața lui Dumnezeu.
Pildă pentru felul în care se cuvine să-L primim pe Emanuel, să-L dobândim pe „Pruncul cel tânăr”[40], pe Iisus întrupat în inimile noastre, ne este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a slujit desăvârșit și fără prihană lucrarea iconomiei dumnezeiești pentru mântuirea întregii lumi.Trebuie să ne înfrumusețăm inimile cu virtuțile care o împodobeau pe Preacurata Sa Maică, cu smerenia ei adâncă și cu setea ei de Dumnezeu, cu curăția și cu fecioria ei duhovnicească, cu ascultarea și cu predarea ei în voia Domnului.
La începutul zidirii, Dumnezeu, printr-un singur cuvânt – „Să fie” –, a adus întreaga creație dintru neființă la ființă. Preasfânta Fecioară Maria, prin cuvântul desăvârșitei sale predări în mâinile lui Dumnezeu: „Fie mie după cuvântul tău”,L-a adus pe pământ pe Însuși Făcătorul a toate. Atunci când omul se predă cu adevărat voii lui Dumnezeu, în viața sa se întâmplă lucruri mari și minunate. Domnul vine și lucrează sfințirea înlăuntrul lui. Dar pentru ca să se poată preda lui Dumnezeu, omul trebuie să depășească un mare obstacol, voia sa; trebuie, de asemenea, să respingă înșelarea potrivit căreia iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de lume sunt compatibile.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos.El îi cere omuluiinima întreagă și neîmpărțită.Așa cum Hristos a trăit ca un străin pe pământ,El cere și de la noi același lucru, adică să ieșim afară din tabăra lumii acesteia[41]. Așa cum El iubește în chip absolut, cere și de la noisă nu preferăm nimic altceva decât „dragostea Lui”, să-L iubim „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea noastră”[42]. Firește, noi singuri nu suntem destul de puternici nici ca să ne lepădăm de lume, nici ca să Îl iubim pe Dumnezeu, dar prin împreună-lucrarea harului, cele ce sunt cu neputință la om devin cu putință[43].
Născătoarea de Dumnezeu a primit Buna Vestire în timp ce petrecea în isihie în Sfânta Sfintelor, atunci când se desfăta de rugăciune și de cercetarea cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, rugăciunea isihastă face din om ținta cercetării Domnului și îl îmbracăde-a pururi cu „podoaba slavei lui Dumnezeu”[44]. Însuși Domnul poruncește: „Opriți-vă şi cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”[45], arătând că isihia este calea spre cunoașterea Sa, adică „părtășia în ființă”, unirea ontologică cu El. Rugăciunea isihastă este strigătul cel mai puternic al omului către Dumnezeu și tocmai în timpul acestei rugăciuniDomnul îi dă inimii cea mai palpabilă mărturie a prezenței Sale înlăuntrul ei.
Perioada dinaintea Nașterii lui Hristos este vremea prielnică de a ne pregăti în isihie și cu rugăciune pentru a putea auzicuvântul ieslei lui Hristos, care strigă în tăcere: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem”[46] și de a răspunde cu râvnă, înălțând lui Dumnezeu cântare de mulțumită și de iubire.
Biserica ne îndeamnă: „Hristos Se naște, slăviți-L, Hristos din cer, întâmpinați-L”. Însă în același timp, noi, mădularele ei, înțelegând cât de departe suntem de mântuire și că suntem mai degrabă fii ai iadului decât ai lui Dumnezeu, ne întrebăm „Ce vom aduce Ție, Hristoase?”[47].Însă chiar dacă nu avem nimic vrednic de Dumnezeu, să Îi oferim cel puțin smerita noastră aducere de mulțumită cu credința nezdruncinată că dacă Atotputernicul Iisus, „Dumnezeul cel mai înainte de veci”, a devenit prunc înfășat în scutece și Și-a jertfit viața pentru noi, cum oare nu va face totul pentru mântuirea noastră?
Hristos Se naște. Să Îl întâmpinăm în inimile noastre cu recunoștință. Așa să fie.
Arhimadritul Zaharia
