Dreptatea lui Dumnezeu in trepte

În rugăciunea către Sfântul Duh spunem: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Care pretutindenea ești și toate le plinești”. Atunci cum se face că „încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (In. 7, 39)? Aici Evanghelia vrea să spună că Duhul Sfânt nu se afla încă în chip statornic în pământul inimii omului. Și de aceea Îl rugăm pe Mângâietorul „să vină și să se sălășluiască întru noi”. Harul lui Dumnezeu este taina care ne pecetluiește viața pentru totdeauna. Iar întrebarea cea mai însemnată este cum să rămânem în legătură cu acest har, cum să-l sporim și cum să împlinim scopul pentru care Dumnezeu ne dăruiește harul Său.

În Evanghelia de astăzi (In. 9, 1-38), aflăm din nou învățătura cu privire la cele trei perioade ale vieții duhovnicești. În alte cazuri, cum ar fi, de pildă, cel al orbului din Ierihon, cei bolnavi îi cereau stăruitor Domnului să-i vindece (Mc. 10, 47-48). Însă, deși orbul din Evanghelia de astăzi nu ceruse să fie vindecat, Hristos s-a apropiat de el de bunăvoie și l-a tămăduit. Atunci când, în mod paradoxal, Domnul i-a uns ochii cu tină, ca și cum ar fi vrut să-i sporească orbirea, El i-a dăruit de fapt vindecarea și darul curat al primului har. Când Domnul l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, orbul a dat dovadă de credință, a ascultat porunca și a lucrat împreună cu Dumnezeu. În această împreună-lucrare se descoperă menirea măreață pe care Dumnezeu a hărăzit-o omului: omul poate deveni atunci un eveniment chiar și pentru Ziditorul său, după cum spune Sf. Sofronie.

Tot astfel și în viața noastră, harul lui Dumnezeu vine la început ca un dar curat, pentru care nu am făcut nimic ca să îl merităm. Atunci când ne întoarcem către El și deschidem ușa inimii noastre, El intră în chip liber înăuntru și săvârșește marea minune. Această luminare de început ne ajută să ne dăm seama de întunericul deplin în care trăim și să ne întoarcem la Dumnezeu „cu strigăt puternic şi cu lacrimi” (Evr. 5, 7), spălându-ne în scăldătoarea Siloamului. În prima etapă, Dumnezeu îi poate dărui omului chiar și harul celor desăvârșiți.

Însă apoi vedem cum orbul este părăsit de Domnul și aruncat într-un tumult de judecăți: este judecat de farisei și de toți cei care îl cunoșteau; totul devine o judecată până când, în cele din urmă, este dat afară din sinagogă, alungat din această lume. După ce a trecut prin această a doua etapă a părăsirii de către Dumnezeu, Domnul l-a aflat din nou, astfel că acum el intră în cea de-a treia etapă a vieții duhovnicești. De data aceasta, orbul primește o tămăduire lăuntrică și ochii inimii sale se deschid pentru a-L recunoaște pe Domnul și a I se închina, ceea ce înseamnă că a devenit un ipostas desăvârșit, vorbind cu Dumnezeu față către Față.

După botezul catehumenilor la Paști, Biserica a rânduit să se citească Evanghelia după Ioan. După prima luminare a Sfântului Botez, cei nou luminați trebuiau să primească ceea ce Părinții numeau „catehismul mistagogic” și să-L vadă pe Hristos înfățișat „ca un semn care va stârni împotriviri” (Lc. 2, 34), aducând o tot mai mare dezbinare între farisei și cei care aveau să creadă în El.

Atunci când harul lui Dumnezeu lucrează în viața noastră, poate de asemenea deveni ca un semn care stârnește împotriviri, mai ales în a doua perioadă a vieții duhovnicești. Iar dacă cei credincioși sunt fricoși și se descurajează ușor și nu au dreapta viziune, pot cădea în ispita grea a îndoielii, fiind atacați de gânduri precum: „Poate că harul a fost doarun imbold al tinereții mele? Oare a fost doar o închipuire?”. În această perioadă, viziunea și învățătura Sfinților Părinți sunt pentru noi o mare armă și un stindard al nădejdii nestricăcioase, întemeiată pe faptul lui Dumnezeu și pe adevărul că „El are grijă de noi” (1 Pet. 5, 7). Dacă am aflat harul lui Dumnezeu, a fost pentru că Dumnezeu a avut grijă de noi, nu pentru că am făcut noi ceva ca să-l merităm.

*  *  *

Noua carte a Părintelui Zaharia, „Dreptatea lui Dumnezeu în trepte”, care vorbește despre cele trei perioade ale vieții duhovnicești, vine acum, când Părintele se află în acea etapă a vieții sale în care poate vorbi despre o temă atât de însemnată. După umila mea părere, nu se poate vorbi cu ușurință despre această temă. Trebuie mai întâi să fi parcurs calea și să fi cunoscut taina căilor mântuirii, iar abia apoi să vorbești. Până și Prorocul David spune: „Crezut-am, pentru aceea am grăit”, însă numaidecât adaugă: „iar eu m-am smerit foarte. Eu am zis întru uimirea mea: «Tot omul este mincinos!»” (Ps. 115, 1-2).

Spre sfârșitul vieții sale, am observat că Sf. Sofronie spunea în cuvântările sale: „Fiind monah de peste 60 de ani, poate că îmi este îngăduit să cercetez și să tâlcuiesc taina aceasta sau aceea”. Părinții noștri au mers pe această cale și apoi au vorbit, dând mărturie despre iubirea lui Dumnezeu pentru om, care ne dă nădejde și putere nestricăcioase. Acesta este privilegiul de care ne bucurăm acum, de a avea Stareți care, după 50-60 de ani de viață monahală, confirmă ceea ce au spus Părinții dinaintea lor. Prin urmare, putem îmbrățișa cuvântul lor cu deplină încredere.

Când pierd primul har, neștiind cum să trăiască această văduvire, unii oameni ajung chiar să se îndepărteze de credință. Sf. Sofronie folosește expresia „căile Domnului” cu referire la aceste etape prin care trebuie să trecem cu toții pentru a crește în Dumnezeu. O întrebare care frământă conștiința multor creștini este: „Oare Dumnezeu este Cel care Își retrage harul? Sau omul este cel care îl pierde?”. De multe ori, amândouă sunt valabile. Adesea, Dumnezeu așteaptă clipa în care facem o greșeală și apoi Se retrage, făcând astfel ca deșertarea noastră de sine să fie mai mare. Cine nu a trecut prin nevoința ascetică pentru redobândirea harului este lipsit de o cunoaștere duhovnicească autentică.

Toată această pedagogie, toată această judecată la care ne supune Dumnezeu, are drept scop să ne împărtășească o cunoaștere mai mare; iar în această viață, a cunoaște înseamnă a pătimi. Noi sporim în cunoaștere în măsura în care ne afundăm tot mai mult în acest ocean nețărmurit al pătimirilor celor care Îl urmează pe Mielul lui Dumnezeu. Sf. Sofronie l-a întâlnit pe Sf. Siluan când acesta se afla deja în a treia perioadă a vieții duhovnicești. Este totdeauna atât de frumos să citim cum vorbește Sf. Sofronie despre Părintele său duhovnicesc. El avea atâta ascultare față de Sfântul Siluan încât săruta în duh urmele pașilor acestuia. Legătura de iubire dintre ei este atât de vădită, de palpabilă, și cuvintele Sf. Sofronie purced dintr-o inimă atât de iubitoare, făcând cuvântul despre Părintele său duhovnicesc atât de viu, încât însuflețesc până și duhul meu mort.

De ce Se retrage Dumnezeu din viața creștinului?În primul rând, pentru că firea noastră nu s-a armonizat încă cu chipul vieții dumnezeiești care ne-a fost descoperit în perioada harului celui dintâi. O a două pricină este că harul se poate retrage ca pedeapsă atunci când omul cade în păcat. A treia pricină este aceea că creștinul nu mai poate păstra un duh smerit și cade în slava deșartă și mulțumirea de sine. În al patrulea rând, o pricină foarte însemnată și sfântă, pe care o vedem adesea în viețile nevoitorilor, este că harul se retrage ca lucrare a proniei lui Dumnezeu. Deși nevoitorul nu face nicio greșeală, harul se retrage pentru că Dumnezeu voiește să-l inițieze în calea lui Hristos și să repete în el judecata Fiului Său Cel Unul-Născut (1 Petr. 4:17). A cincea pricină este pedagogică, pentru că scopul ei este să-l învețe pe om să prețuiască darul lui Dumnezeu. Vine o clipă în viața noastră când ne dăm seama cu amărăciune că nu am prețuit darul lui Dumnezeu. Această conștientizare ne poate duce la pocăință și, prin urmare, la viață.

*  *  *

Întrebare: Ce aduce cel mai mult folos omului în prima perioadă a vieții duhovnicești?

Arhim. Petru: O greșeală pe care o fac mulți dintre noi este aceea că trăim această perioadă ca și cum am fi beți, ca cei ce visează, fiind purtați de Duhul lui Dumnezeu. Însă ar trebui să avem în minte că atât timp cât acest har este cu noi, este vremea să statornicim obiceiuri bune în viața noastră: să iubim rugăciunea, să avem cuvântul lui Dumnezeu locuind cu bogăție înlăuntrul nostru, să ne pregătim cu mai mare râvnă pentru Liturghie și să căutăm necontenit fie și o mică atingere de duhul rugăciunii lui Hristos pentru lume din grădina Ghetsimani; să iubim gândurile smerite, spovedania deasă și sinceră, să ne apropiem de duhovnicii noștri cu frică de Dumnezeu, iar nu cu duh de înfumurare și judecată.

Un nevoitor a făcut următoarea comparație: la început, Dumnezeu ne-a dat în mâini două lumânări: una se numește nevoință, iar cealaltă, har. Dumnezeu aprinde lumânarea harului în dar, fără meritul nostru. Câtă vreme ea arde, trebuie să o folosim pentru a aprinde lumânarea nevoinței în viața noastră, pentru ca atunci când lumânarea harului se va stinge, să ne poată lumina calea lumânarea nevoinței. Menirea celei dintâi perioade este aceea de a ne zidi casa pe stâncă, iar nu pe nisip, pentru ca atunci când va veni furtuna, casa noastră să nu se năruiască.

Întrebare: Care este cel mai însemnat lucru pe care ar trebui să-l avem în minte în timpul celei de-a doua perioade a vieții duhovnicești?

Arhim. Petru: Nu ar trebui să uităm niciodată vremea cercetării Domnului. El a venit în prima perioadă și a dat mărturie despre Sine Însuși în inima noastră. De asemenea ar trebui să ne aducem aminte că Hristos „ieri, și azi și în veci, același este” (Evrei 13:8), și că deși suntem mincinoși (Ps. 116, 11), El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuși (2 Tim. 2, 13). Duhul osândirii de sine este de asemenea de mare ajutor în această perioadă. Luarea vinei asupra noastră ne va deschide duhul spre o mai mare cunoaștere a tainei căilor mântuirii.

Arhim.Zaharia: Părintele Sofronie insistă asupra faptului că cel mai important lucru este să ne străduim a ne învăța înțelepciunea certării lui Dumnezeu. În această perioadă, Domnul ne ceartă ca pe niște fii ai Săi, pentru a ne împărtăși harul înfierii. Omul este chemat să Îl încredințeze pe Dumnezeu că Îi aparține, și atunci el primește pe veci harul înfierii.

Arhim. Petru: Prorocul a spus: „Îndura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui” (Mih. 7, 9). Cei trei tineri s-au osândit pe sine în cuptorul de foc din Babilon pentru apostazia poporului lor și, întrucât au pășit în chip prorocesc pe calea lui Hristos, L-au aflat numaidecât ca Însoțitor al lor în cuptor.

Părintele Sofronie spune că dacă înțelegem a doua perioadă ca părtășie la taina deșertării de sine a lui Hristos, ea devine foarte ziditoare. Este pentru noi un prilej de a primi certarea Domnului, după cum este scris în Epistola către Evrei (Evrei 12). Această epistolă vorbește despre cutremurul prorocesc pe care îl îngăduie Dumnezeu, nu ca să fim nimiciți, ci ca să ne slobozim inima de tot ceea ce este încă stricăcios, și să rămână doar cele neclătinate și veșnice.

Întrebare: Domnul spune: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). Ce înseamnă faptul că ei nu văd?

Arhim. Petru: El vorbește despre lumina cunoașterii lui Dumnezeu. Cei care se află în întunericul necunoașterii lui Dumnezeu, însă Îl primesc cu credință, vor primi o luminare lăuntrică, iar ochiul sufletului lor se va deschide pentru a vedea lumina cunoașterii lui Dumnezeu. În vreme ce cei care cred că văd, asemenea fariseilor, vor fi orbi. Și într-adevăr, minuni neînchipuite s-au petrecut înaintea lor: Hristos a tămăduit bolnavi și a înviat morți, și totuși ei au rămas orbi.

Din păcate, atunci când inima omului începe să se împietrească, el este orb. Așa cum citim în Filocalia: „Un ochi încețoșat vede totul în ceață.” Odată ce ochiul inimii noastre se întunecă prin mândrie, nu mai putem vedea limpede. Atunci, fie vom cere ajutor, fie vom pieri. Vedem din cuvintele Domnului că de fiecare dată când fariseii au încălcat o limită neîngăduită, judecata lor i-a adâncit tot mai mult într-o cădere fără de întoarcere. Aveau atâta furie împotriva Lui, pentru că, pe față sau în pilde, le-a spus adevărul, și anume că ei nu credeau în El pentru că nu credeau nici în Dumnezeu: „Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” (Ioan 8:39).

Întrebare: Domnul a ieșit în întâmpinarea orbului după ce i-a redat vederea ochilor trupești. A făcut aceasta pentru că omul nu văzuse încă Fața Celui care îl vindecase?

Arhim. Petru: Domnul a mers la el după ce acesta fusese dat afară din sinagogă. La fel a făcut și cu Zaheu, pe care l-a cercetat după ce se făcuse ținta batjocurii mulțimii suindu-se într-un sicomor. Hristos, Care Se îndrepta spre Crucea rușinii, a văzut în Zaheu ceva înrudit cu duhul Său. După ce Domnul i-a redat vederea, orbul a rămas singur cu fariseii, însă le-a răspuns cu multă înțelepciune. Mai întâi le-a lămurit cum s-a petrecut minunea, însă când l-au întrebat a doua oară, și-a dat seama că nu erau sinceri, iar răspunsul său a fost foarte scurt.

Când l-au alungat, Hristos S-a apropiat de el și l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Iar el a răspuns: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”. Faptul că spune „Doamne” arată că a recunoscut că Hristos este Cel Care l-a vindecat. Însă când Hristos S-a descoperit pe Sine spunând: „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbește cu tine Acela este”, orbul a spus: „Cred, Doamne”. Aici „Doamne” înseamnă „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In. 20, 28). Apoi s-a închinat Lui, ca și cum ar fi spus: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aduc”, iar răspunsul lui Hristos: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă”, este ca și cum ar fi spus: „Sfintele, sfinților”, „Toate ale Mele ale tale sunt”. Vedem astfel un schimb de vieți în convorbirea Domnului cu orbul din naștere.

Întrebare: Ce ne deschide ochiul minții?

Arhim. Petru: O simplă atingere a harului lui Dumnezeu deschide de îndată ochii inimii noastre. Vedem acest lucru la femeia samarineancă (In. 4, 5-42): În ciuda vieții desfrânate pe care o dusese, cu cât mai mult s-a prelungit dialogul ei cu Domnul, cu atât a primit mai mult har și cu atât mai mult i s-au deschis ochii. Ea a început prin a spune: „Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”. Apoi a adăugat: „Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?”. Apoi: „Doamne, dă-mi această apă”. În cele din urmă, ea a alergat în cetate și în toată Samaria să propovăduiască faptul că L-a aflat pe Mesia, și nici măcar nu-i mai era rușine să spună că El i-a descoperit toate păcatele, ca și cum nu mai erau propriile ei fărădelegi, ceea ce arată că primise înnoirea vieții în Hristos.

Întrebare: Cum să ne păzim de deznădejde atunci când știm că harul lui Dumnezeu s-a retras pentru că am păcătuit?

Arhim. Petru: Trebuie să primim cu credință cuvântul Părinților noștri. Chiar dacă am păcătuit și harul s-a retras, trebuie să facem precum fiul risipitor: când și-a dat seama de greșeala sa, nu a spus: „Am distrus totul, nu mai sunt vrednic să fiu fiul tatălui meu, ce rost mai are să mă întorc la el?”. El dorea să se întoarcă în casa tatălui său, să devină ca unul dintre slujitorii lui și să se pocăiască acolo unde, timp de mulți ani, se bucurase de bunăvoința tatălui ca fiu al lui. Atunci când harul ne părăsește din cauza unei greșeli pe care am făcut-o, ar trebui să ne întoarcem și noi cu credință la Dumnezeu, luând asupra noastră toată vina și repetând cuvintele pe care le rostim la Cincizecime: „Da, Doamne, Ție unuia am greșit, dar numai Ție Îți slujesc. Ție unuia am greșit, dar numai Tu ești Domnul și Dumnezeul meu”. Ambele sunt adevărate. Dacă ne judecăm viața după faptele noastre, suntem nevrednici de Hristos, însă fără El, murim. Trebuie să păstrăm amândouă aceste adevăruri în rugăciunea noastră, și aceasta este știința pe care ne-au transmis-o Părinții noștri, de a ne ține mintea în iad fără să deznădăjduim.

Fie ca Dumnezeul Părinților noștri, Care ne-a cercetat la început în starea noastră sărăcăcioasă, când ne aflam în întunericul neștiinței, să fie împreună călător cu noi în a doua perioadă și să întețească rana iubirii în inima noastră, astfel încât să îmbrățișăm de bunăvoie certarea Sa. Închei cu cuvintele unui alt Stareț îmbunătățit al vremurilor noastre, care a spus: „Nu vă temeți de certarea lui Dumnezeu, căci El nu ne pedepsește ca pe vrăjmașii Săi, ci ne ceartă ca pe fiii Lui”.